Excursie

Am avut parte de un weekend nemaipomenit, unul din acele weekenduri pe care le ai cam odata in viata. Daca esti cu adevarat norocs, de doua ori, dar de cele mai multe ori, o singura data.

Ne-am trezit destul de greu, iar planul nostru de plecare in jurul orei 6, a fost amanat in jurul ore 7. Am plecat, intr-un final, dupa ce am reusit sa dam jos un strat subtire de gheata de pe masina. Fara harti sau GPS, doar cu cateva indicatii scrise. Un aer de mister domnea in masina. Nu stiam decat ca trebuie sa urmam un lung drum spre sud, fara sa stim exact cum o sa fie unde o sa ajungem. Dupa nenumarate incercari de a dezgheta si, mai apoi, dezaburi CD-Playerul masinii, am reusit sa-l convingem sa ne cante cu glas cat mai tare "rockareala" aleasa (desi cam la gramada) in aceeasi dimineata.

"Springbok!" am urlat eu brusc, agitandu-ma ca un nebun si aratand cu degetul spre pasunea de pe partea dreapta. Intr-adevar, o turma de antilope Springbok, unul din simbolurile nationale ale Africii de Sud, pastea nu prea departe de drum. Am sarit toti 3 din masina cu aparatele foto in mana. Din pacate, un camion venit in viteza le-a facut sa dispara in departare neasteptat de repede.

A urmat un lung drum printre diversele specii de aloe, arbusti si ierburi inalte, drum presarat cu hyracsi de stanca, babuini, struti si numeroase maimute vervet. Dupa aproape 8 ore de condus, am intalnit primele turme de elefanti din interiorul rezervatiei, noi aflandu-ne inca in afara ei. Am ajuns in orasul Addo si, dupa o masa inghitita pe nerasuflate, ne-am indreptat spre Port Elizabeth. Vijeliosul Ocean Indian ne astepta acolo unde apele lui fac cunostinta cu ale Atlanticului. La sud de noi nu se mai afla decat oceanul si Antarctica. In spate, soarele apunea incercand sa ne mai incalzeasca oricat de putin, iar deasupra oceanului luna ne zambea si ne privea compatimindu-ne pentru naivitatea noastra omeneasca si amuzandu-se de felul in care ne bucuram asemenea unor copii.

Timpul trecea insa, iar noi, dupa ce ne-am ratacit putin prin Port Elizabeth, ne-am intors la gazda noastra din Addo.

A doua zi, am plecat destul de devreme spre Addo Elephant National Park. Dupa plata taxelor de rigoare, ne-am fatait putin prin "tabara" principala si, dupa ce ne-am asigurat ca vom prinde locuri in expeditia de la lasarea intunericului, ne-am indreptat spre rezervatia efectiva.

Odata cu trecerea de poarta, s-a simtit imediat intrarea intr-o altfel de lume fata de cea cu care eram obisnuiti. Desi cu totii ajungem in "salbaticie" mai devreme sau mai tarziu, ceva ne asigura ca intr-o "salbaticie" atat de pura, naturala, dar si deosebit de profunda, nu se ajunge atat de usor. Drept dovada, la o distanta destul de mica de intrare, pe marginea drumului zacea un schelet (cel mai probabil de kudu) complet descarnat, insa acoperit inca cu bucati de piele.

Au urmat multi scarabei, warthogs (rude cu porcii nostrii mistreti, dar mai mici si cu blana mai rara), kudu (antilope de dimensiuni mari ce pot sari distante impresionante, de care insa ne-am plictisit pana la venirea serii) , cateva turme de elefanti (care nu se sfiau defel sa se plimbe pe langa masinile oprite), manguste galbene, veverite de pamant, struti, zebre si, spre deliciul nostru, un rinocer negru disparand in tufisuri, specie ce poate fi gasita extrem de greu in imensitatea parcului. Pe timpul noptii, in cadrul turului organizat, imbarcati intr-un fel de camioneta adaptata si condusi de un ghid inarmat cu un reflector si o privire agera, am gasit o hiena, sacali, vulpi, iepuri, kudu (iar si din nou) si o bufnita sfidatoare.

Seara s-a incheiat cu o delicioasa tocanita de kudu si un bine meritat somn.

Urmatoarea zi, dupa o trezire tarzie pentru planurile noastre, in speranta de a surprinde animalele care sunt active in momentul rasaritului (in special leii!!!), ne-am decazat si am pornit la drum. Din pacate insa, cu exceptia a Cape Buffalo si a catorva specii de pasari, nu am remarcat animale pe care sa nu le fi vazut in ziua anterioara.

Am decis sa strabatem parcul de la nord la sud si abia apoi sa ne intoarcem spre Bloemfontein, bucurandu-ne astfel de peisajele deosebite si, spre surprinderea noastra, variate ale savanei, dar si de revederea oceanului.

In tot acest timp, am fost cuprinsi de senzatia ca, pe acest pamant, noi suntem adevaratii intrusi, nu animalele. Si, de fapt, asa si era. Si asa ar fi si normal. Insa expansiunea si dezvoltarea speciei umane, a redefinit "normalul", astfel incat sa-i convina ei, fara a da prea mare importanta celorlalte creaturi. Dar asta e o alta poveste, potrivita poate pentru un alt articol.

Dupa alte haite de babuini intalnite pe sosea si admirarea unei alte turme de Springbok, am ajuns in Bleomfontein. Dar asta nu inainte de a face greseala de a opri in micul oras Cradock, care, desi placut ca amenajare si arhitectura in centru, gazduia numeroase personaje neplacute ce locuiau la periferia sa, intr-un cartier de case construite parca cu ajutorul unei matrite. Mici, inghesuite unele in altele, probabil cu 2, cel mult 3 camere cu ferestre mici, fara etaj, cu o curte cat sa-ti intinzi rufele la uscat si poate cateva gaini.

Apusul soarelui din stanga drumului si rasaritul lunii din dreapta noastra au facut mai usor de suportat gandul ca weekend-ul s-a terminat si ca a doua zi urma o noua saptamana de munca.

Undeva pe la mijloc, desi la unul din capete

Bloemfontein e unul din orasele cu care chiar m-as putea obisnui. Si nu doar pentru cele 3 saptamani in care stau aici.

Destul de intins, dar cu o densitate de populatie relativ mica, imi aduce aminte de orasele Arizonei. Toate distantele capata un nou sens, parand mai mici decat sunt de fapt. Din cauza diferentei de spatiu fata de aglomeratele zone urbane europene, avem clar nevoie de o redefinire a reperelor spatiale ca sa putem aproxima corect distantele aici. Un platou urias aflat la 1400 de metri altitudine gazduieste acest oras. Diferenta fata de altitudinea cu care suntem obisnuiti isi lasa amprenta asupra noastra in primul rand prin aerul mult mai rarefiat, lasandu-ne epuizati fizic dupa numai cateva minute de efort ceva mai zdravan. Dupa jumatate de ora de alergat dupa diverse mingii, plamanii mei au inceput sa inghita cu nesat oxigenul insuficient. Durerea de piept m-a fortat sa-mi aduc aminte de propriile limite si sa ma opresc. Luna parca si ea este alta decat cea pe care o cunoastem noi, cei din emisfera nordica, refuzand sa creasca de la dreapta spre stanga si alegand cu incapatanare sa fie "rebela" si sa creasca de jos in sus.

Exista totusi discrepante cat se pot de clare din punct de vedere social. In primul rand, majoritatea intelectualilor sunt albi, iar slujbele ce nu necesita muncitor calificati sunt preluate aproape in totalitate de catre populatia de culoare. Chiar mai mult, grupurile mixte, cel putin din propriile observatii, tind spre a fi inexistente, lucru dificil de inteles pentru mine, ca strain.

Ceaiul de la ora 11, pe care orice 'alb' care se respecta il are in fiecare zi, chiuveta cu tevi separate pentru apa calda si apa rece, masinile cu volanul pe partea dreapta sunt doar cateva ramasite ale vechii culturi britanice. In acelasi timp, civilizatia olandeza are propriile artefacte, aflate adanc la radacina intregii evolutii locale, incepand cu originea limbii "afrikaans", pana la tipicul localnicilor. Aceste 2 influente, alaturi de civilizatiile locale de indigeni, de la "zulu" la "san" (sau "bushmen"), formeaza un amalgam deosebit de interesant de culturi, limbi, traditii si obiceiuri. Intreaga mixtura aduce o adevarata doza de exotism acestui capat de lume.

Scarabeii, mangustele, cainii salbatici, suricatele, ibisii, pasarile secretar si frumoasele berze albastre sunt doar cateva din miile de specii care pot fi admirate in rezervatiile naturale locale (si nu doar acolo, ci si in gradinile/parcurile locale unde pot fi gasite speciile mai mici de mamifere si pasari), alaturi de prea bine cunoscutii si temutii "big 5".

Imi aduc aminte cand savuram imagini cu vietuitoarele savanei din cele cateva carti pe care le rasfoiam in copilarie, fara ca macar sa fiu in stare sa imi imaginez ca le voi vedea vreodata chiar la ele acasa. Drept urmare, cu putin noroc, la sfarsitul acestei saptamani, odata cu venirea primaverii, voi reusi sa fac unul din lucrurile pe care mi-am dorit de cand eram copil sa il fac si fara de care nu as putea afirma ca am vizitat cu adevarat tara Africii de Sud.

Inceput de drum

Nu mi-am inchipuit ca o sa ajung pana la urma aici. Dimineata nu realizam inca faptul ca, in decurs de o zi, voi ajunge in celalalt capat al lumii. Dupa un drum care a strabatut mai mult de o emisfera, am ajuns in Johannesburg, la o altitudine de aproape de 1600 m si la 400 de km de Bloemfontaine, destinatia mea finala.

Am avut placerea de a savura de-a lungul drumului peisajul orbitor al desertului Sahara, dar si naturaletea si calmul aparent al padurilor ecuatoriale, locuri in care, din fericire, omul isi face simtita prezenta mult prea putin, lasand natura sa se desfasoare asa cum stie ea mai bine.

Este ora 3 dimineata si dormim cu randul in interiorul aeroportului, intr-o incercare imposibila de a ne recapata numeroasele ore de somn sacrificate. Este incredibil de frig, iar bancile incomode pe care ne-am ales sa ne odihnim nu ne usureaza cu nimic “munca”. Sunetul obsesiv al panourilor publicitare care se schimba incontinuu deja imi este adanc intiparit in minte.

Dar sunt mai mult ca sigur ca merita tot efortul. Desi nu am anumite asteptari, ceva imi spune ca experienta Africii de Sud imi rezerva multe viitoare amintiri placute.

Probabil lucrul cu care ma voi obisnui cel mai greu este limba. De fapt limbile, inca nu-mi pot da seama. Olandeza (deci si afrikaans) mi se pare ca fiind o suita de zgomote menite sa-mi sfasie urechile, iar o alta limba, vorbita in general de localnicii de culoare, este poate prea melodioasa, ducand o vadita lipsa de consoane. Posibil ca asta sa fie parerea unui ignorant, dar asta este impresia mea in urma primului meu contact cu civilizatia sud africana.

Muntele meu

Nu-mi doresc decat un munte. Sau macar o particica de munte. Un tapsan care sa aiba putin din fiecare. In primul rand, multa iarba. 2-3 copaci mai la vale. Mari, batrani, zdraveni. In mijloc, un ciot de copac cu un strat gros de muschi. Mai sus, mult mai sus, stanca. Dar fara grohotis. Urasc grohotisul. In stanca, o pestera. Nu prea mare. Potrivita. Racoroasa. Un izvor tasneste din stanca si strabate micul meu munte sub forma unui paraias.

Am mai vazut locul asta. Si am mai fost aici. Si este cu adevarat deosebit. Doar ca nu pot sa ajung aici decat cu ochii inchisi. Altfel ma ratacesc si ma impiedic. Asa ca nu stiu unde este. Dar stiu ca aici incepe si se termina totul. Aici, pe muntele asta. Doar aici se intampla. Doar aici are loc.
Poate oricine sa ajunga pe muntele meu, dar nu poate, de fapt, nimeni. Aici norii aduc uscaciunea, iar soarele reuseste sa ploua. Este prea mult zgomot, desi nu se aude nimic.
Doar cand soarele aducator de furtuna si furtuna aducatoare de soare se intalnesc, atunci totul revine la normal: zapada de pe stanci este fierbinte, iarba incepe sa curga, paraul impietreste, iar sub copaci si in pestera sunt singurele locuri de pe munte in care mai ajung razele soarelui.

Asta este muntele meu si imi place exact asa cum e.