Ploua. E frig. Ploaia intotdeauna mi-a facut bine. M-a curatat. Mi-a limpezit gandurile. M-a revigorat, mi-a dat inapoi energia pe care am irosit-o. Imi place apa ei, ma unge. Imi place racoarea ei, ma trezeste. Imi place mirosul ei, ma imbie. Imi place sunetul ei, ma linisteste.
Ploua si odata cu picaturile ei cad si gandurile mele intr-o groapa adanca unde se amesteca toate. Cu toate astea sunt foarte clare, pot sa le deosebesc. Nu se pot incurca. Nu cand ploua.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o strada laturalnica. Imi aduc aminte de prieteni. Imi aduc aminte de o ploaie de vara. Imi aduc aminte de un strop de nebunie. Imi aduc aminte de o intelegere copilareasca. Imi aduc aminte de picaturile ploii. Imi aduc aminte de pielea uda. Imi aduc aminte de un dans.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de ea. Imi aduc aminte de o camasa. Imi aduc aminte de un sarut. Imi aduc aminte de niste sandale. Imi aduc aminte de un parc. Imi aduc aminte de o banca.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de niste carti ude. Imi aduc aminte de un tricou. Imi aduc aminte de o inghetata. Imi aduc aminte de un ceai.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o umbrela. Imi aduc aminte de un brat. Imi aduc aminte de un drum.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o tabara. Imi aduc aminte de un dans. Imi aduc aminte de sampon. Imi aduc aminte de ciuperci. Imi aduc aminte de munti.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de melci. Imi aduc aminte de mare. Imi aduc aminte de niste valuri. Imi aduc aminte de o plaja. Imi aduc aminte de nisip.
Gandurile continua sa se reverse, unul peste celalalt, fara sa tina cont cat de mult se inghesuie. Continua sa curga. Ele trec odata cu fiecare clipa a vietii, fara sa tina cont daca ar trebui sau nu sa existe. Fara sa tina cont daca vreau sau nu sa le am. Fara sa tina cont daca au mai fost sau nu, daca vor mai fi sau nu. Fara sa tina cont de nimic.
Ganduri, amintiri, melancolii, obsesii, toate apar si dispar, indiferent de ce se intampla in jurul nostru.
Vreau o sticluta in care sa pastrez mirosul ploii. Oricand sunt trist sau obosit, sa pot sa o deschid si sa-i simt prospetimea si vigoarea.
Vreau sa simt mirosul de ploaie.
marți, 14 aprilie 2009
duminică, 12 aprilie 2009
O sa-i tabacesc fundul...
Ok, ok. Am inteles. Nu sunt la fel de bun ca tine. Acum lasa-ma in pace. Nu mai vreau. Nu mai vreau sa te aud, nu mai vreau sa te ascult. Pleaca! Pleaca, am spus! Tot timpul imi soptesti in ureche toate realizarile tale, toate iubirile tale, toate idealurile tale! Bravo tie, tine-le naibii pentru tine. Nu ma intereseaza! Piei! De ce iti place sa te lauzi tot timpul? De ce iti place sa ma faci sa ma simt prost?
Intr-un final a plecat. Poate avea dreptate. Dar nu, nu o sa accept asta niciodata. Orgoliul meu nu va lasa asta sa se intample niciodata. Daca el poate, pot si eu! Nu este mai bun ca mine! Da, poate se pricepe mai bine ca mine, dar asta nu inseamna nimic. O sa invat, o sa lucrez, o sa ma zbat. O sa-l inving. Trebuie. Pentru toti cei care cred in mine, o sa-l inving. Pentru mine, pentru ca vreau si pentru ca POT. Nu exista sa nu fiu capabil, ci doar sa nu vreau. Dar VREAU.
O sa-mi asum riscuri, o sa-mi asum consecintele. O sa lupt cinstit, dar o sa lupt pana la capat, indiferent de sacrificiile necesare. O motivatie mai buna decat sa-i arat ca se inseala nici ca exista. Nu o sa mai fiu tipul mai prost decat el, nu o sa mai fiu tipul slab, nu o sa mai fiu tipul care se ascunde. O sa le arat tuturor ca sunt capabil, ca ma pot implica. Ca am un punct de vedere, ca am ganduri, fie ele bune sau rele. Ca am sentimente, ca am placeri, am pasiuni, am idei, idealuri. Sunt om ca si ei. Gresesc ca si ei. Dar pot fi la fel de bun ca si ei. Chiar mai bun.
O sa-l inving fara doar si poate.
Post dedicat verisoarei mele, aflata intr-un moment de panica.
PS: Ea stie despre ce e vorba in imagine si imi este de ajuns :).
Intr-un final a plecat. Poate avea dreptate. Dar nu, nu o sa accept asta niciodata. Orgoliul meu nu va lasa asta sa se intample niciodata. Daca el poate, pot si eu! Nu este mai bun ca mine! Da, poate se pricepe mai bine ca mine, dar asta nu inseamna nimic. O sa invat, o sa lucrez, o sa ma zbat. O sa-l inving. Trebuie. Pentru toti cei care cred in mine, o sa-l inving. Pentru mine, pentru ca vreau si pentru ca POT. Nu exista sa nu fiu capabil, ci doar sa nu vreau. Dar VREAU.
O sa-mi asum riscuri, o sa-mi asum consecintele. O sa lupt cinstit, dar o sa lupt pana la capat, indiferent de sacrificiile necesare. O motivatie mai buna decat sa-i arat ca se inseala nici ca exista. Nu o sa mai fiu tipul mai prost decat el, nu o sa mai fiu tipul slab, nu o sa mai fiu tipul care se ascunde. O sa le arat tuturor ca sunt capabil, ca ma pot implica. Ca am un punct de vedere, ca am ganduri, fie ele bune sau rele. Ca am sentimente, ca am placeri, am pasiuni, am idei, idealuri. Sunt om ca si ei. Gresesc ca si ei. Dar pot fi la fel de bun ca si ei. Chiar mai bun.
O sa-l inving fara doar si poate.
Post dedicat verisoarei mele, aflata intr-un moment de panica.
PS: Ea stie despre ce e vorba in imagine si imi este de ajuns :).
vineri, 10 aprilie 2009
Depresia de primavară
O noapte de vineri, 22:45. Gluga pe cap, in speranta ca nu voi mai simti vantul rece, castile in urechi. Strada goala, aproape nimeni in jur, cu exceptia unui caine urcat pe un gard de beton(!?) care latra la un cuplu ce sta pe o banca vis-a-vis. O luna mare si galbena, aproape infricosatoare. Guns 'n' Roses - Don't Cry, o melodie veche, cantata si rascantata, ascultata de N ori, suflata si rasuflata, dar care are farmecul ei. Un mod perfect de a-ti petrece seara de sfarsit de saptamana. Nu stiu daca am dreptul sa ma simt singur, nu stiu daca am dreptul sa ma consider "deprimat" cand sunt foarte constient de multimea de probleme (adevarate!) care sunt in jurul meu. Nici melodia nu ma ajuta sa fiu mai vesel.
Ma indrept usor spre casa, fara sa ma grabesc. Nu am, in fond, nici un motiv pentru care sa ma grabesc. Peste cladiri, in stanga mea, se vad reflectoarele din Piata Universitatii. Posibil sa fie legate de manifestatiile ce au ca scop sustinerea protestatarilor moldoveni. Ma bate un gand sa ma indrept spre piata. Ezit. Paranoia invinge si ma redirectioneaza spre casa. Trec pe langa un numar important de masini ce au fost supuse unor "operatii estetice" si de "transplant", alaturi de care se afla un grup mare de tineri ce se fataie de colo-colo. Unii incalzesc motoarele, altii stau de vorba cu nelipsitele fete. Creierul meu usor adormit se intreaba de unde au baietasii astia bani de asemenea masini? Il trimit inapoi la culcare, din moment ce un astfel de raspuns nu are relevanta, iar intrebarea este retorica.
Noaptea pe strazile Bucurestiului are un aer ciudat. Nu pot sa-l explic insa. Ceva pluteste in atmosfera, un sentiment de calm si totusi nesiguranta. Nu stiu daca prefer agitatia infernala a zilei sau calmul nefiresc al noptii. Nu in Bucuresti. In zonele departate, orase necunoscute prefer noaptea. In natura, prefer ziua. In Bucuresti...e mult prea greu de spus, desi tind totusi spre linistea noptii. Cu toate astea, nu vreau sa aud "zgomotul" mut al sau. Drept urmare, il acopar cu urmatoarea melodie de pe playlist. Se intampla sa fie o melodie a consacratilor Rolling Stones si anume Rain Fell Down.
Pe trotuarul de vis-a-vis de mine trece o motocicleta cu un baiat si o fata care, surprinzator, amandoi poarta casca de protectie. Imi aduc aminte de fosta mea colega din liceu, Elisabeta, care a avut un nefericit accident de motocicleta. Casca nu a putut sa o salveze. Nimeni nu a putut. Nu a fost vina lor. Odihneasca-se in pace.
Lux Aeterna. Stiu ca este soundtrack-ul unui film destul de popular, Requiem for a Dream. Nu l-am vazut inca, dar stiu ca vizeaza viata a 3 personaje. Viata ratata a lor. Incep sa ma intreb ce am realizat pana acum. Si de ce nu sunt fericit. Asa cum spunea profesorul meu de Limba si Literatura Romana, domnul Adrian Costache, un om este fericit atunci cand e multumit cu ce are. Mie ce-mi lipseste? In momentul de fata pot spune cu siguranta ca-mi lipseste o anumita stare. Nu cred ca o pot descrie exact, insa va pot spune ca e acea stare in care te simti plin, ca viata-ti curge cu adevarat prin vene. Ca ai un rol, ca ai un scop.
Ajung acasa. Garbage - Vow. Suna cunoscuta situatia relevata de melodie...deschid calculatorul. "Seven Pounds" cu Will Smith in rolul principal ma asteapta sa apas butonul "Play".
Am fost fraier ca nu m-am dus in Piata Universitatii.
Sec.
Ma indrept usor spre casa, fara sa ma grabesc. Nu am, in fond, nici un motiv pentru care sa ma grabesc. Peste cladiri, in stanga mea, se vad reflectoarele din Piata Universitatii. Posibil sa fie legate de manifestatiile ce au ca scop sustinerea protestatarilor moldoveni. Ma bate un gand sa ma indrept spre piata. Ezit. Paranoia invinge si ma redirectioneaza spre casa. Trec pe langa un numar important de masini ce au fost supuse unor "operatii estetice" si de "transplant", alaturi de care se afla un grup mare de tineri ce se fataie de colo-colo. Unii incalzesc motoarele, altii stau de vorba cu nelipsitele fete. Creierul meu usor adormit se intreaba de unde au baietasii astia bani de asemenea masini? Il trimit inapoi la culcare, din moment ce un astfel de raspuns nu are relevanta, iar intrebarea este retorica.
Noaptea pe strazile Bucurestiului are un aer ciudat. Nu pot sa-l explic insa. Ceva pluteste in atmosfera, un sentiment de calm si totusi nesiguranta. Nu stiu daca prefer agitatia infernala a zilei sau calmul nefiresc al noptii. Nu in Bucuresti. In zonele departate, orase necunoscute prefer noaptea. In natura, prefer ziua. In Bucuresti...e mult prea greu de spus, desi tind totusi spre linistea noptii. Cu toate astea, nu vreau sa aud "zgomotul" mut al sau. Drept urmare, il acopar cu urmatoarea melodie de pe playlist. Se intampla sa fie o melodie a consacratilor Rolling Stones si anume Rain Fell Down.
Pe trotuarul de vis-a-vis de mine trece o motocicleta cu un baiat si o fata care, surprinzator, amandoi poarta casca de protectie. Imi aduc aminte de fosta mea colega din liceu, Elisabeta, care a avut un nefericit accident de motocicleta. Casca nu a putut sa o salveze. Nimeni nu a putut. Nu a fost vina lor. Odihneasca-se in pace.
Lux Aeterna. Stiu ca este soundtrack-ul unui film destul de popular, Requiem for a Dream. Nu l-am vazut inca, dar stiu ca vizeaza viata a 3 personaje. Viata ratata a lor. Incep sa ma intreb ce am realizat pana acum. Si de ce nu sunt fericit. Asa cum spunea profesorul meu de Limba si Literatura Romana, domnul Adrian Costache, un om este fericit atunci cand e multumit cu ce are. Mie ce-mi lipseste? In momentul de fata pot spune cu siguranta ca-mi lipseste o anumita stare. Nu cred ca o pot descrie exact, insa va pot spune ca e acea stare in care te simti plin, ca viata-ti curge cu adevarat prin vene. Ca ai un rol, ca ai un scop.
Ajung acasa. Garbage - Vow. Suna cunoscuta situatia relevata de melodie...deschid calculatorul. "Seven Pounds" cu Will Smith in rolul principal ma asteapta sa apas butonul "Play".
Am fost fraier ca nu m-am dus in Piata Universitatii.
Sec.
vineri, 3 aprilie 2009
Hope.
Toti avem nevoie de speranta, desi nu stim de ce. Fiecare dintre noi spunem ca "Sper ca...", unde punctele vor fi inlocuite dupa caz cu dorintele fiecaruia. Unii speram ca o sa avem o viata mai buna, altii ca o sa fim promovati sau ca o sa il/o gasim pe El/Ea, ca o sa mai gasim paine la magazinul din colt, ca or sa treaca mai repede orele de curs pana ajungem acasa, ca nu o sa ne pice netu cand jucam nu stiu ce joc, ca o sa ne ia parintii un caine, ca o sa se faca cineva bine, ca o sa ajungem cu bine acasa. Cu toate astea, ce inseamna sa speri? Doar sa iti doresti sa se intample un anumit lucru? Atunci de ce avem nevoie de un alt cuvant care sa diferentieze SPERANTA de DORINTA? Poate pentru ca cele 2 nu sunt unul si acelasi, desi seamana. Poate pentru ca speranta e superioara dorintei? Sau, din punctul meu de vedere, asa ar trebui folosite.
In fond, cand spunem ca speram sa se intample un anumit lucru? Speram ceva anume atunci cand respectivul depinde mult prea putin de vointa noastra. Speram cu sufletul si dorim cu mintea. De exemplu, acum imi doresc sa-mi limpezesc mintea (lucru ce depinde complet de vointa proprie), dar sper sa fiu coerent (lucru ce depinde mai mult de modul in care intelege cititorul). Speranta trece de limitele noastre si se indreapta oarecum spre un nivel superior, spre divinitate.
Sufletul nostru este, in fapt, alimentat doar de speranta, ea fiind singurul lucru care il tine in viata. Interesanta este ideea ca speranta poate exista fara sa fie orientata catre ceva concret, in timp ce dorinta poate fi exprimata mult mai usor. Speranta este ceva inconstient, iar a spera este o proprietate remarcabila a omului. Desi nu poate fi redata, speranta intotdeauna va fi vazuta (usor cliseic, e drept) ca o "raza de lumina" ce ne va calauzi. Inspiratie divina? E o expresie prea puternica, insa e singura ce imi trece prin cap in momentul de fata. Speranta (si nu dorinta!) este singura ce ne mentine rotitele mintii in functiune si puterea vointei in actiune pentru a ne pastra/recapata ritmul propriei vieti, in special in urma unor evenimente/situatii nefericite. A spera poate fi sinonim cu a visa, deci la fel de benefic atat pentru suflet cat si minte.
Pana la urma, religia si credinta au survenit in urma manifestarii sperantei in cadrul fiintei umane. Am inceput sa speram ca cineva ne ajuta, ne sustine. Ca cineva ne iubeste, ca cineva are grija de noi. Ca cineva are toate raspunsurile, ca cineva stie de ce se intampla fiecare lucru. Ca cineva este acolo sus si ne spune ce sa facem. Speram ca nu suntem de capul nostru. Izolarea si singuratatea sunt cele mai mari cosmaruri ale fiintei umane. Iar atunci cand acestea apar, speranta este singura care ne mai poate ajuta. Daca, insa, si ea dispare, avem un suflet mort, ne dezumanizam. Murim. Suntem sclavii sperantei, insa nici ea nu exista fara sufletele noastre.
"Hope is beauty personified. / At her feet, the World hypnotized."
In fond, cand spunem ca speram sa se intample un anumit lucru? Speram ceva anume atunci cand respectivul depinde mult prea putin de vointa noastra. Speram cu sufletul si dorim cu mintea. De exemplu, acum imi doresc sa-mi limpezesc mintea (lucru ce depinde complet de vointa proprie), dar sper sa fiu coerent (lucru ce depinde mai mult de modul in care intelege cititorul). Speranta trece de limitele noastre si se indreapta oarecum spre un nivel superior, spre divinitate.
Sufletul nostru este, in fapt, alimentat doar de speranta, ea fiind singurul lucru care il tine in viata. Interesanta este ideea ca speranta poate exista fara sa fie orientata catre ceva concret, in timp ce dorinta poate fi exprimata mult mai usor. Speranta este ceva inconstient, iar a spera este o proprietate remarcabila a omului. Desi nu poate fi redata, speranta intotdeauna va fi vazuta (usor cliseic, e drept) ca o "raza de lumina" ce ne va calauzi. Inspiratie divina? E o expresie prea puternica, insa e singura ce imi trece prin cap in momentul de fata. Speranta (si nu dorinta!) este singura ce ne mentine rotitele mintii in functiune si puterea vointei in actiune pentru a ne pastra/recapata ritmul propriei vieti, in special in urma unor evenimente/situatii nefericite. A spera poate fi sinonim cu a visa, deci la fel de benefic atat pentru suflet cat si minte.
Pana la urma, religia si credinta au survenit in urma manifestarii sperantei in cadrul fiintei umane. Am inceput sa speram ca cineva ne ajuta, ne sustine. Ca cineva ne iubeste, ca cineva are grija de noi. Ca cineva are toate raspunsurile, ca cineva stie de ce se intampla fiecare lucru. Ca cineva este acolo sus si ne spune ce sa facem. Speram ca nu suntem de capul nostru. Izolarea si singuratatea sunt cele mai mari cosmaruri ale fiintei umane. Iar atunci cand acestea apar, speranta este singura care ne mai poate ajuta. Daca, insa, si ea dispare, avem un suflet mort, ne dezumanizam. Murim. Suntem sclavii sperantei, insa nici ea nu exista fara sufletele noastre.
"Hope is beauty personified. / At her feet, the World hypnotized."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)