Primul examen

Primul examen din viata mea de student a fost un esec total. Lasand la o parte emotiile, stresul, lipsa de somn, primul examen a insemnat pentru mine si prima restanta. Sper din tot sufletul sa insemne si ultima, macar pe anul asta.
Integralele de N tipuri, derivatele, functiile fie ele olomorfe sau nu au ajuns sa fie un mic cosmar pentru mine. Faptul ca nu am fost in stare sa le dovedesc nu s-a datorat neaparat materiei multe si grele ci, mai mult, din cauza faptului ca nu am fost capabil sa-mi gestionez timpul de invatat. Cu toate ca am inceput sa invat cu 3 zile inaintea examenului, notandu-mi toata teoria intr-un alt caiet in speranta de a-mi intra ceva in capatana seaca, nu am mai avut timp sa invat sa si APLIC acea teorie. Concluzia: o lucrare de nota 4. Si chiar bine meritata as putea spune.
De multe ori, avem nevoie de "un sut in fund pentru a face un pas inainte". Unul din defectele mele ar fi acela ca ma mobilizez relativ greu, mai ales daca nu sunt entuziasmat de respectiva actiune. Sentimentul pe care l-am avut intreaga zi, mai exact un anume stigmat al restantierului, avand impresia ca toata lumea stia ca am o restanta din primul examen si aratandu-ma cu degetul, m-a invatat un lucru foarte pretios: am invatat unde si ce am gresit, am invatat cum trebuie sa invat pentru urmatoarele examen. "Nu este un dezastru, dar este un semnal de alarma" mi-a spus tatal meu. Si are dreptate, nu este o tragedie faptul de a avea restante. Nu sunt singurul, insa este de preferat ca acest lucru sa nu se mai repete.
Partea buna? Am mai spus-o: sunt mult mai motivat acum sa ma concentrez la urmatoarele examene.
"Ne vedem in toamna" este acea expresie pe care nu v-o doresc sa o auziti niciodata, nu din cauza faptului ca o consider o rusine, dar din cauza eventualelor sentimente de dezandejde ce va vor incarca sufletul.

Snowflakes

He was just standing there, by the window. Those little Snowflakes amazed him with their funny dance through the cold, thin air. Everyone of them had a beauty of their own, everyone of them had their own rithm. How could they be so calm when they somehow dance to their own death? How could they float so easily to the place where they will melt someday?
He was just staring at the snow's blinding whiteness, looking at nothing. He could hear everything that was going outside: every little Snowflake was landing with a silent screech, sliding it's way to his own equilibrium point, even though he would only remain trapped there, having no where else to go. Every little bird had it's beautiful song, calling out the sun. Every leaf had a unique rustle (n.a. rustle=foşnet). Every drop had it's own splash.
He couldn't hear anything else. He didn't want to. This was the only way he could regenerate every bit of him. And he awfully needed that. Because he was broken. He didn't want to talk to anybody, just to himself. He needed to mend his ripped soul. Nature helped him a lot just by being in front of him.
The boy was so concentrated on the Snowflakes' dance he didn't feel her sudden embrace. Her skin didn't feel so soft and loving as it used to be. A shiver came down on his spine at her touch, but he didn't move. Her cold fingertips weren't as he remembered. He shook his head struggling to forget everything that had happened, everything he had heard and he had seen.
-What's the matter, dear? she asked.
He didn't answer. How could she play so inocent? His lips couldn't move just as they were glued and his throat was all dried out.
-Please, talk to me..did I do something wrong? she insisted.
-No, i just need some time off, that's all...
-You sure?
-Yes.
-Ok, i'll wait for you at the party then. See you inside.
He noded. But he was stuck to that window, just watching the small, careless Snowflakes. He didn't want to turn around. He didn't want to look at her anymore. All that he wanted was to forget everything and move on, just as the Snowflakes did.

...with our hearts burnt and our souls ripped, we have nothing else to do, but to move on...

Ceaţa

Primul pahar. Al doilea. Al treilea. Bineinteles, aceste 3 pahare vin dupa alte cateva pahare. Stai intins pe spate cu ochii in televizor si te chinui sa-ti aduci aminte de exact faci asta? Iti muti cu greu ochii in lichidul sangeriu din pahar. Lumina se refracta intr-un mod placut in vinul care urmeaza sa ti se prelinga pe gat pentru a-ti satisface setea.
Incerci sa te misti capul de pe perna. Brusc, o inertie proprie capului se manifesta si ai vaga impresia ca acelasi craniu ti se va detasa curand. Nu-l poti opri din miscare. Si, daca stai sa te gandesti mai bine, nici nu vrei. Mainile au o traiectorie proprie si oarecum necontrolabila pe de-antregul lor. Degetele, poinet-ul, cotul, umarul. Toate astea nu mai sunt ale tale. They have a mind of their own. Daca te concentrezi putin, le poti convinge sa ti se supuna, dar curand intelegi ca starea lor de repaus este una foarte comoda. Senzatia limita intre miscare si non-miscare este extrem de relaxanta.
Cumva plutesti intr-un mod foarte dubios. Gandesti. Limpede chiar. Stii ce ai facut acum cateva minute. Stii ce ai facut acum 2 ani. Inca mai stii (cu putin noroc, desigur) formulele de la fizica. Stii tot ce stiai si pana acum. Toata problema este ca NU vrei sa mai stii. Drept urmare, preferi sa ramai in aceasta stare vegetativa descrisa ca "betie". Este o betie totusi linistita. Este betia "de final", cand nu ai chef decat, eventual, sa injuri si sa te duci sa-ti mai pui un pahar de vin sau sa-ti mai golesti vezica urinara. Te poti controla (cel putin pe plan psihologic) cu usurinta. Dar fizicul? De fizic nu ai nevoie acum. De fizic vrei sa scapi. Vrei sa te detasezi (intr-un mod cat mai sigur, evident -> fara a apela la...droguri) de lumea reala, de problemele ei. Iti vine sa urlii, dar nu poti. Oricum, nu te asculta nimeni. Trebuie sa te exteriorizezi cumva. Atunci la ce te ajuta betia? Simplu: la nimic. Iti confera o simpla iluzie ca esti liber, desi, a doua zi cand te vei trezi, iti va fi mai mult decat clar ca nu te-a ajutat la absolut nimic.
Ce iti ofera o betie? Curaj? Nu. Siguranta? Nu. Respect de sine? Din contra. Buna dispozitie? Exista mii de alte moduri de a te bine dispune. Buzunar gol? Da. Durere de cap? Da, mai ales daca intre tine si bucatarie/toaleta exista obiecte "invizibile" precum: scaune, mese, praguri, pereti, usi.
Deci? De ce ai vrea sa te imbeti? De prost.
Imi place "ceata". Cu toate astea, ma dispretuiesc de fiecare data cand ma folosesc de ea.