"It's four in the morning, the end of december...".
Pe aproape. Singura diferenta e ca suntem la inceputul lui decembrie. Si ca nu sunt Cohen. E ora 4 si nu am somn. Nu pot sa dorm. Stau de aproape o ora in pat si nu reusesc sa ma deconectez de realitate. Ceva imi preseaza mintea si nu ii lasa nici o clipa de ragaz. O oarecare frica de esec probabil.
Am inceput sa dorm din ce in ce mai prost si nu pot sa inteleg de ce. Am mai avut perioade dificile, dar niciodata corpul meu nu a refuzat o repriza binevenita de somn. Partea cea mai proasta este ca raman agatat undeva intre cele 2 stari, nefiind capabil sa gandesc limpede din cauza oboselii, dar nici sa ma odihnesc. Este mai mult decat frustrant.
Nu mai sunt in stare nici macar sa-mi aleg cuvintele. Sunt nevoit sa inchei postul aici, desi multe fraze raman deschise si mi se pare ca iar am scris o mare porcarie si ca imi plang prea mult de mila. Imi citesc textul si am impresia ca, din nou si inca odata, este mult prea sec pentru cum as vrea eu sa ma exprim si ca nici nu stiu de ce am inceput sa scriu asta. La naiba, repetitia e mama invataturii. Daca nu va place, nu cititi.
Tocmai s-a facut 5. Trebuie sa-mi curat cumva gandurile.
luni, 7 decembrie 2009
vineri, 27 noiembrie 2009
Perfecţiunea imperfectului
A fost odata un Punct. Avea o viata fericita si linistita, cu toate ca era cam plictisitor sa stai pur si simplu si sa nu faci nimic. Dar macar exista. Si asta era de ajuns pentru el. Intr-o zi, a trecut pe langa el un Cerc. Semana foarte mult cu el, dar era cu mult mai mare. Era incredibil pentru micul Punct. Nu-si inchipuise niciodata ca poate exista asa ceva atat de maret si frumos. A ramas cu gandul din ziua aceea la ce vazuse si incerca sa-si explice diferentele dintre el si Marele Cerc. Observase ca Cercul avea mai multe Puncte. Si ca era…perfect. Nu avea colturi. Nu avea linii.
Sedus de imaginea Cercului, Micul Punct incepuse sa se gandeasca ce ar trebui sa faca sa ajunga precum Marele Cerc. Nu stia de unde sa inceapa, parea atat de complicat. Primul gand al lui a fost sa se multiplice. Si asa a facut. A mai aparut un Punct. Acum erau 2. Dar tot nu erau de ajuns din pacate. Si-a dat seama ca are nevoie de foarte multe alte Puncte. Asa ca s-au facut 4. Apoi 8. Apoi 16. Si tot asa, pana au ajuns o Linie. Insa de la o Linie pana la un Cerc era cale lunga. Iar Micul Punct stia asta. A incercat sa-si organizeze putin prietenii sa semene mai mult cu Marele Cerc. S-au impartit mai intai in 3 si au format un Triunghi. Micul Punct a capatat incredere in puterea Punctelor, asa ca si-a continuat planul. A mai format o latura cu ajutorul prietenilor si s-au transformat intr-un Patrat. Apoi intr-un Pentagon. Intr-un Hexagon..Dar de fiecare data dupa ce se reorganizau, Micul Punct isi dadea seama ca aveau colturi. Asa ca se mai imparteau o data. Si inca o data. Si inca o data.
Micul Punct stia ca nu o sa ajunga niciodata ca Marele Cerc. Dar incerca in continuare si nu avea de gand niciodata sa renunte. Acum, existenta lui avea un sens: sa semene cu Marele Cerc. Ce s-ar fi intamplat cu Micul Punct daca era deja Marele Cerc, expresia Perfectiunii intruchipate? Se mai straduia el sa-si modifice infatisarea atata? Mai avea el rost sa existe?
Precum Micul Punct suntem si noi. Ne nastem, crestem. Evident, initial nu avem nevoie de nici un sens. Pur si simplu suntem. Existam si asta ne este mai mult decat de ajuns. Cu timpul insa, fiecare dintre noi ne cream un “Mare Cerc”, un model pe care facem tot posibilul sa-l atingem, chiar daca o sa dureze o vesnicie si jumatate. Suntem constienti ca nu vom reusi sa obtinem acel PI care ne lipseste sa ajungem Cercuri, dar asta nu ne va impiedica niciodata sa incercam. Si asta da un motiv foarte bun existentei noastre si ar trebui sa fie de ajuns.
Aceeasi Imperfectiune din care suntem construiti ne face sa apreciem mai mult ceea ce avem. Si, totodata, frumusetea imperfecta a oamenilor ne face sa fim mai apropiati unii de altii, sa ne ajutam sa evoluam. Si, de ce nu, sa ne indragostim.
vineri, 16 octombrie 2009
Doar două culori
S-a intamplat ceva. Nu stiu ce. Si poate nici nu are prea mare importanta ce anume. Cert este ca s-a intamplat. Si ca m-a afectat intr-un fel. Si nu imi place deloc lucrul asta, pentru ca am pierdut un lucru pe care tocmai incepusem sa pun accent. Ce poate fi atat de important astfel incat sa ma sperii? In afara de evident, mi-am pierdut simtul culorilor. Nu mai reusesc sa percep placutele nuante ce dau o vibratie esentiala a lumii mele. Momentan, nu pot sa vad decat totul in alb si negru. Si cateva pete de gri. Totul se rezuma doar la doua concepte fundamentale. Desi este clar ca inca mai exista ceva intre ele, nu mai sesizez acea energie a vietatilor/obiectelor/evenimentelor din jurul meu. Lucrul asta ma sperie teribil, in primul rand din cauza faptului ca este impotriva unui principiu propriu de viata.
Cu toate astea, trebuie sa fiu recunoscator ca inca mai disting aceste 2 (non)culori si eventualele combinatii ale lor. Insa componenta mea umana cere, ca de obicei, mai mult de atat si incearca sa gaseasca o rezolvare.
Caut creioane colorate care sa-mi redea vitalitatea urgent. Ofer recompensa pe masura.
Cu toate astea, trebuie sa fiu recunoscator ca inca mai disting aceste 2 (non)culori si eventualele combinatii ale lor. Insa componenta mea umana cere, ca de obicei, mai mult de atat si incearca sa gaseasca o rezolvare.
Caut creioane colorate care sa-mi redea vitalitatea urgent. Ofer recompensa pe masura.
marți, 6 octombrie 2009
Silă
Mintea noastra ne poate juca feste intr-un mod extrem de neplacut. Asociem, de exemplu, o piesa muzicala cu un eveniment nefericit. Drept urmare, ascultarea piesei respective ne poate imprima prin urmare o stare de spirit de tot...mirositorul si dezgustatorul rahat. Mai adaugati un creier obosit si ametit si obtineti o "varza".
Mi-e sila. Cel mai probabil de mine. Nu am chef de absolut nimic. Pur si simplu, mi-e greata. Mi-am pus o bere la frigider, dar sunt perfect constient ca nu ma ajuta cu nimic. Chit ca adorm ceva mai repede, dar maine dimineata o sa revin la realitate si o sa realizez cat de prost sunt inchipuindu-mi ca ma ajuta cu ceva faptul ca uit pentru cateva ore de ce se intampla cu mine de fapt. E inutil si mi se pare chiar penibil ca ma si gandesc la astfel de lucruri.
Este stupid gandul ca as putea trai intr-o lume a mea, in care lucrurile se desfasoara cum vreau eu. Si la fel de stupid este sa imi plang de mila cand altii au probleme adevarate.
Mai bine ma culc. Oricum, nu-mi place de nici un fel ce am scris mai sus. Mi se pare sec. Nu am inspiratie. Nu am vlaga. Nu simt nimic. E enervant. Ma simt sec si lipsit de viata ca o piatra.
Cu toate astea, o sa public articolul. Altfel, nu as fi eu. Da-o incolo de bere, dau banii degeaba si oricum nu mi-e pofta. Somn usor, sper sa fiu mai optimist maine.
Mi-e sila. Cel mai probabil de mine. Nu am chef de absolut nimic. Pur si simplu, mi-e greata. Mi-am pus o bere la frigider, dar sunt perfect constient ca nu ma ajuta cu nimic. Chit ca adorm ceva mai repede, dar maine dimineata o sa revin la realitate si o sa realizez cat de prost sunt inchipuindu-mi ca ma ajuta cu ceva faptul ca uit pentru cateva ore de ce se intampla cu mine de fapt. E inutil si mi se pare chiar penibil ca ma si gandesc la astfel de lucruri.
Este stupid gandul ca as putea trai intr-o lume a mea, in care lucrurile se desfasoara cum vreau eu. Si la fel de stupid este sa imi plang de mila cand altii au probleme adevarate.
Mai bine ma culc. Oricum, nu-mi place de nici un fel ce am scris mai sus. Mi se pare sec. Nu am inspiratie. Nu am vlaga. Nu simt nimic. E enervant. Ma simt sec si lipsit de viata ca o piatra.
Cu toate astea, o sa public articolul. Altfel, nu as fi eu. Da-o incolo de bere, dau banii degeaba si oricum nu mi-e pofta. Somn usor, sper sa fiu mai optimist maine.
duminică, 27 septembrie 2009
Recviem
Noi nu ar trebui sa vorbim despre moarte, noi cei vii care inca ne putem bucura de viata. Nu ar trebui sa vorbim despre cum sa infruntam moartea, noi cei vii care ne blocam doar la gandul existentei ei. Nu ar trebui sa vorbim de curajul in fata mortii, noi cei vii care nu am fost pusi niciodata fata in fata cu ea. Nu ar trebui sa vorbim despre ce se intampla dupa moarte, noi cei vii care atunci cand vom afla adevarul va fi mult prea tarziu ca sa-l impartasim cu ceilalti. Nu ar trebui sa vorbim despre acceptarea mortii, noi cei vii care nu putem indura faptul ca unul dintre cei apropiati a plecat.
Dar o facem. Spunem ca o sa fie bine, chiar daca suntem mai mult decat constienti ca nu o sa fie asa. Si chiar daca o sa fie bine, in nici un caz nu o sa mai fie la fel si in nici un caz mai bine. Asa imi spun si eu acum. Pentru ca sunt nevoit, pentru ca nu vreau sa te dezamagesc. Pentru ca trebuie sa ii sustin pe ceilalti, pentru ca trebuie sa-mi continui viata. Nu imi este usor sa ma mint, dar trebuie.
O sa ne lipsesti mult. Mult prea mult ca sa acceptam ca nu te vei intoarce niciodata, ca nu te vom mai gasi acasa, ca nu te vom putea suna cand avem o problema sau o bucurie de orice fel. Am senzatia ca totul este, de fapt, un cosmar si tot astept sa ma trezesc. Inca nu pot, somniferul vietii fiind mult prea puternic. Nu pot sa ma trezesc si sa te gasesc din nou intre noi.
M-ai invatat sa fiu mandru, sa lupt, sa muncesc, sa imi placa fizica si istoria, sa conduc, sa apreciez muzica la adevarata ei valoare, sa observ un om, sa iau decizii, sa imi asum riscuri, sa imi respect principiile si sa nu ma las calcat in picioare. M-ai invatat sa merg pe bicicleta, sa ma dau cu rolele, m-ai invatat care-i treaba cu fetele de fapt, m-ai invatat ce inseamna tehnologia, m-ai invatat sa gandesc, m-ai invatat sa fiu un viitor sot bun, m-ai invatat sa fiu un tata exceptional, m-ai invatat sa-mi iubesc familia. Sa am respect, sa pot sa nu ma exteriorizez mai mult decat e nevoie, sa citesc o carte buna, sa am simtul umorului pana in ultimile clipe ale vietii mele, sa ma exprim asa cum simt.
Ai plecat. Pentru totdeauna. Dar nu ai murit. Tu nu poti muri, nu ai voie. Tu nu ai facut decat sa te transformi. Ai evadat din crisalida acestei crude si crunte realitati si te-ai transformat intr-un fluture frumos ce a invatat sa zboare in gradina unei alte lumi, cu mult mai bune.
Te iubim. Te-am iubit. Te vom iubi. Adio, draga tata, sa zbori linistit...
Un scurt Post Scriptum:
Tatal nostru, Adrian, s-a stins aseara, pe data de 26 septembrie 2009, dupa o lupta crancena impotriva cancerului care a durat mai mult de 3 ani. Tatei nu i-a placut niciodata toamna si florile uscate, deci in nici un caz cele taiate. De aceea, pentru linistea lui, familia noastra a hotarat ca, in loc de traditionalele flori aduse la mormantul sau, sa strangem banii care ar fi trebuit sa fie folositi pentru coroane si flori, fie ei 2 sau 3 lei depinzand de fiecare cum considera, si sa donam acesti bani unei organizatii caritabile.
Am ales Asociatia P.A.V.E.L. ca beneficiar al acestei donatii.
Pentru doritori, fie ca il cunosteau pe tatal meu, fie ca nu, pot fi facute donatii in mod direct catre asociatie prin intermediul urmatoarelor conturi bancare:
- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la BANCPOST S.A., sucursala TITAN, sector 3, Bucuresti, Romania.
RON: RO81BPOS71003031332ROL01
RON: RO16BPOS71003031332RON01
- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la banca UniCredit Tiriac, sucursala Pantelimon:
RON: RO08BACX0000000271027000
Sau on-line aici .
Multumim eventualilor donatori pentru gestul lor nobil. Desi este posibil sa nu insemne mare lucru pentru multi dintre voi, dar tata ar fi fericit si mandru de voi.
Dar o facem. Spunem ca o sa fie bine, chiar daca suntem mai mult decat constienti ca nu o sa fie asa. Si chiar daca o sa fie bine, in nici un caz nu o sa mai fie la fel si in nici un caz mai bine. Asa imi spun si eu acum. Pentru ca sunt nevoit, pentru ca nu vreau sa te dezamagesc. Pentru ca trebuie sa ii sustin pe ceilalti, pentru ca trebuie sa-mi continui viata. Nu imi este usor sa ma mint, dar trebuie.
O sa ne lipsesti mult. Mult prea mult ca sa acceptam ca nu te vei intoarce niciodata, ca nu te vom mai gasi acasa, ca nu te vom putea suna cand avem o problema sau o bucurie de orice fel. Am senzatia ca totul este, de fapt, un cosmar si tot astept sa ma trezesc. Inca nu pot, somniferul vietii fiind mult prea puternic. Nu pot sa ma trezesc si sa te gasesc din nou intre noi.
M-ai invatat sa fiu mandru, sa lupt, sa muncesc, sa imi placa fizica si istoria, sa conduc, sa apreciez muzica la adevarata ei valoare, sa observ un om, sa iau decizii, sa imi asum riscuri, sa imi respect principiile si sa nu ma las calcat in picioare. M-ai invatat sa merg pe bicicleta, sa ma dau cu rolele, m-ai invatat care-i treaba cu fetele de fapt, m-ai invatat ce inseamna tehnologia, m-ai invatat sa gandesc, m-ai invatat sa fiu un viitor sot bun, m-ai invatat sa fiu un tata exceptional, m-ai invatat sa-mi iubesc familia. Sa am respect, sa pot sa nu ma exteriorizez mai mult decat e nevoie, sa citesc o carte buna, sa am simtul umorului pana in ultimile clipe ale vietii mele, sa ma exprim asa cum simt.
Ai plecat. Pentru totdeauna. Dar nu ai murit. Tu nu poti muri, nu ai voie. Tu nu ai facut decat sa te transformi. Ai evadat din crisalida acestei crude si crunte realitati si te-ai transformat intr-un fluture frumos ce a invatat sa zboare in gradina unei alte lumi, cu mult mai bune.
Te iubim. Te-am iubit. Te vom iubi. Adio, draga tata, sa zbori linistit...
Un scurt Post Scriptum:
Tatal nostru, Adrian, s-a stins aseara, pe data de 26 septembrie 2009, dupa o lupta crancena impotriva cancerului care a durat mai mult de 3 ani. Tatei nu i-a placut niciodata toamna si florile uscate, deci in nici un caz cele taiate. De aceea, pentru linistea lui, familia noastra a hotarat ca, in loc de traditionalele flori aduse la mormantul sau, sa strangem banii care ar fi trebuit sa fie folositi pentru coroane si flori, fie ei 2 sau 3 lei depinzand de fiecare cum considera, si sa donam acesti bani unei organizatii caritabile.
Am ales Asociatia P.A.V.E.L. ca beneficiar al acestei donatii.
Asociatia P.A.V.E.L. are drept scop imbunatãtirea vietii copiilor si tinerilor bolnavi de cancer, leucemie si anemii grave prin acordarea de sprijin moral, informational, psihologic, social si material copiilor, tinerilor bolnavi si familiilor lor.
Pentru doritori, fie ca il cunosteau pe tatal meu, fie ca nu, pot fi facute donatii in mod direct catre asociatie prin intermediul urmatoarelor conturi bancare:
- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la BANCPOST S.A., sucursala TITAN, sector 3, Bucuresti, Romania.
RON: RO81BPOS71003031332ROL01
RON: RO16BPOS71003031332RON01
- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la banca UniCredit Tiriac, sucursala Pantelimon:
RON: RO08BACX0000000271027000
Sau on-line aici .
Multumim eventualilor donatori pentru gestul lor nobil. Desi este posibil sa nu insemne mare lucru pentru multi dintre voi, dar tata ar fi fericit si mandru de voi.
sâmbătă, 12 septembrie 2009
vineri, 11 septembrie 2009
Şnur de plimbare
Prea multa lume se plimba singura. Bine, printre aceste persoane, ma numar si eu chiar acum. Dar, din fericire(!?), este premeditat. Nu am nevoie decat sa-mi clatesc putin creierul pentru ziua de maine. Asa ca mi-am pus castile in urechi si am plecat la o scurta plimbare. Nici eu nu stiu unde, dar nu asta conteaza. Important e ca ascult muzica si ma bucur de aer.
Este putin enervant cand vreau sa scriu si nu pot. Uite, ca acum. Sunt la plimbare si fix acum incep si eu sa am niscaiva (oh, doamne, de cand nu am mai auzit/citit cuvantul asta...) inspiratie. Dar, evident nu am unde sa-mi notez toate gandurile. Nu pentru ca ar fi deosebite, ci doar pentru ca simt nevoia. Asa ca trebuie sa ma multumesc doar cu o tentativa mai mult sau mai putin reusita de a-mi inscriptiona cuvintele surde in adancul mintii. Cine stie, poate cand o sa ajung acasa o sa pot scrie ceva interesant pe blog. Sau poate nu.
Oricum, cert este ca nu pot opri acest snur al gandurilor logice sau nu. Chit ca la semaforul la care astept si eu s-a oprit un Peugeot negru din care se aud manele destul de tare, desi ascult in continuare muzica in castile mele si masina are geamurile inchise complet. Nu vreau sa stiu cine conduce, zic mersi ca este intuneric. Si ca nu sunt pedepsit sa ma aflu si eu printr-o gluma proasta a sortii in acel Peugeot malefic. Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic impotriva celor care asculta manele...cat timp le asculta la casti, fara sa ma forteze sa-mi sacrific timpanele si creierul. Nu, nici macar manelele auzite impotriva vointei mele nu pot opri snurul.
Deodata, constat ca Zoe si Monica au inceput sa se certe. Si nu-i de gluma, ca incep sa se muste. Ah, am uitat sa va spun...sunt 2 caini din Cismigiu. Nu eu le-am dat numele respective (...totusi...), ci stapanii lor. Eh, fiecare cu imaginatia si gusturile lui.
Cu Imnul Imparatului al lui Haydn in urechi si intr-un Cismigiu intunecat, incep sa ma simt ca intr-o carte a romanticilor. Un zambet mi se revarsa pe chipul luminat doar de felinare. Nu ma intreba de ce. Pur si simplu. Ma simt bine. Revigorat poate. Un lucru e cert, am reusit sa-mi regasesc macar o parte din inspiratia mult cautata. Nu odata am simtit nevoia de a ma intinde pur si simplu pe un petec de iarba si sa ascult muzica. Da, iar muzica. Sunt dependent de ea. Ma poate alimenta, ma poate linisti, ma poate intarata, ma poate adormi. Sunt dependent de ea si imi place asta. Ma rupe de lume, asa cum reusesc putine lucruri. Nici macar ecuatiile diferentiale care ma asteapta maine la examen nu ma pot reintegra in lumea reala (ecuatii diferentiale....sa ma integreze...haha...te-ai prins? nu? of, nu e ziua mea).
Zoe si Monica inca se mai aud in departare, iar mintea mea este cuprinsa inca de ecoul imnului lui Haydn..
Am fugit sa vars toate astea pe blog...s-ar putea sa iasa ceva pana la urma. Mai vorbim, bafta!
Este putin enervant cand vreau sa scriu si nu pot. Uite, ca acum. Sunt la plimbare si fix acum incep si eu sa am niscaiva (oh, doamne, de cand nu am mai auzit/citit cuvantul asta...) inspiratie. Dar, evident nu am unde sa-mi notez toate gandurile. Nu pentru ca ar fi deosebite, ci doar pentru ca simt nevoia. Asa ca trebuie sa ma multumesc doar cu o tentativa mai mult sau mai putin reusita de a-mi inscriptiona cuvintele surde in adancul mintii. Cine stie, poate cand o sa ajung acasa o sa pot scrie ceva interesant pe blog. Sau poate nu.
Oricum, cert este ca nu pot opri acest snur al gandurilor logice sau nu. Chit ca la semaforul la care astept si eu s-a oprit un Peugeot negru din care se aud manele destul de tare, desi ascult in continuare muzica in castile mele si masina are geamurile inchise complet. Nu vreau sa stiu cine conduce, zic mersi ca este intuneric. Si ca nu sunt pedepsit sa ma aflu si eu printr-o gluma proasta a sortii in acel Peugeot malefic. Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic impotriva celor care asculta manele...cat timp le asculta la casti, fara sa ma forteze sa-mi sacrific timpanele si creierul. Nu, nici macar manelele auzite impotriva vointei mele nu pot opri snurul.
Deodata, constat ca Zoe si Monica au inceput sa se certe. Si nu-i de gluma, ca incep sa se muste. Ah, am uitat sa va spun...sunt 2 caini din Cismigiu. Nu eu le-am dat numele respective (...totusi...), ci stapanii lor. Eh, fiecare cu imaginatia si gusturile lui.
Cu Imnul Imparatului al lui Haydn in urechi si intr-un Cismigiu intunecat, incep sa ma simt ca intr-o carte a romanticilor. Un zambet mi se revarsa pe chipul luminat doar de felinare. Nu ma intreba de ce. Pur si simplu. Ma simt bine. Revigorat poate. Un lucru e cert, am reusit sa-mi regasesc macar o parte din inspiratia mult cautata. Nu odata am simtit nevoia de a ma intinde pur si simplu pe un petec de iarba si sa ascult muzica. Da, iar muzica. Sunt dependent de ea. Ma poate alimenta, ma poate linisti, ma poate intarata, ma poate adormi. Sunt dependent de ea si imi place asta. Ma rupe de lume, asa cum reusesc putine lucruri. Nici macar ecuatiile diferentiale care ma asteapta maine la examen nu ma pot reintegra in lumea reala (ecuatii diferentiale....sa ma integreze...haha...te-ai prins? nu? of, nu e ziua mea).
Zoe si Monica inca se mai aud in departare, iar mintea mea este cuprinsa inca de ecoul imnului lui Haydn..
Am fugit sa vars toate astea pe blog...s-ar putea sa iasa ceva pana la urma. Mai vorbim, bafta!
miercuri, 9 septembrie 2009
Critic
Ba, nu fi prost ba. De ce zici asta? Pai nu ai sanse, frate...asculta-ma pe mine. Fugi mai de aici. O sa vezi, o sa ti-o iei in barba si o sa-ti para rau. Bai, deci nu se poate...de ce crezi ca e asa imposibil? Doar am facut tot ce trebuia. Da mai, dar iti zic eu ca nu este cazul acum. De unde stii? Pur si simplu stiu, ceva nu e in regula. Hai, mai lasa-ma cu paranormale d-astea. Da, bine...dar tot o sa am dreptate, sa nu spui ca nu te-am avertizat. Pai bine mai, desteptule...tu ce ai face atunci in locul meu? Ai sta acasa si ai freca menta ca prostu? Nu ma...nu ai nimic de pierdut, decat niste ore de somn...si plus ca ceva ceva tot o sa iasa, dar nu cum trebuie. Ete pisici, ce sa zic. Bine ca vezi tu in viitor. Dar daca tot e asa, macar vezi cumva si cand inveti sa taci si sa nu mai vorbesti balarii? Ma...eu ti-am spus, faci ce vrei, dar sa nu te intorci plangand la mine ca am avut dreptate. Eu zic ca pot...trebuie sa pot.
.................
Ti-am spus ma ca nu-ti iese, fraiere?
.................
Ti-am spus ma ca nu-ti iese, fraiere?
duminică, 30 august 2009
Mici amintiri
Contrar multor asteptari, nu o sa scriu acum concluziile legate de "aventurile" mea pe celalalt continent. Nu azi. Sunt prea multe si au nevoie de ceva mai mult timp decat am eu acum la dispozitie.
Intre cateva cursuri de matematica si o audiere la DNA (o sa spun candva niste lucruri si despre asta probabil...da, Directia Nationala Anticoruptie :> ), m-am "impiedicat" de cateva clipuri care mi-au marcat copilaria. Acum imi dau seama ca se poate ca de aici sa am o predispozitie spre arta muzicii, in special cea clasica.
Filmul se numeste Fantasia si este facut de Walt Disney in 1940. Ma uitam cu nesat la caseta respectiva. Va sugerez sa dati putin mai tare volumul, daca nu se aude nimic. Muzica nu se opreste. Enjoy!
Partea mea favorita (dansul ciupercutelor, pe la 2:32, daca nu aveti rabdare), realizata pe Spargatorul de nuci al lui Tchaikovsky:
Iar de aceasta secventa imi era frica de fiecare data:
Nici un desen animat contemporan nu se poate compara cu o asa opera de arta.
Intre cateva cursuri de matematica si o audiere la DNA (o sa spun candva niste lucruri si despre asta probabil...da, Directia Nationala Anticoruptie :> ), m-am "impiedicat" de cateva clipuri care mi-au marcat copilaria. Acum imi dau seama ca se poate ca de aici sa am o predispozitie spre arta muzicii, in special cea clasica.
Filmul se numeste Fantasia si este facut de Walt Disney in 1940. Ma uitam cu nesat la caseta respectiva. Va sugerez sa dati putin mai tare volumul, daca nu se aude nimic. Muzica nu se opreste. Enjoy!
Partea mea favorita (dansul ciupercutelor, pe la 2:32, daca nu aveti rabdare), realizata pe Spargatorul de nuci al lui Tchaikovsky:
Iar de aceasta secventa imi era frica de fiecare data:
Nici un desen animat contemporan nu se poate compara cu o asa opera de arta.
vineri, 31 iulie 2009
310709
Este incredibil cat de placut este sa stai noaptea in sau langa piscina si sa faci pluta sau, respectiv, sa "plutesti in propriile vise" in timp ce savurezi lumina micilor stele.
Pentru mine, lumina (naturala, evident) si focul au insemnat foarte mult. Indiferent de context, stare de spirit, este inevitabil sa nu-mi induca o stare semi-meditativa daca imi focalizez privirea asupra zonei incandescente...un fel de transa. Imi revad visele, telurile, scopurile. Dealtfel, imi revad si reusitele. Nu in ultimul rand, imi regasesc toate motivele pentru care ar trebui sa fiu fericit in cel mai concret sens al cuvantului: familie, prieteni, situatie etc. Imi confera o senzatie de siguranta de sine pe care cu foarte mare greutate o pot regasi si in alta parte. Imi ofera cateva clipe de fericire pura, de relaxare, de detasare fizica de lumea care ma inconjoara.
Nu fac altceva decat sa sorb picaturile de bucurie oferite de natura, de lume, pe care, altfel (din cauza vietii mult prea grabite pe care o traim), multi dintre noi, printre care si eu, nu le observa. Le calca si le zdrobesc fara sa realizeze cat de importante sunt, de fapt. Le sorb cu nesat si imi doresc ca aceste momente sa nu se termine niciodata. Insa, dupa cum bine stim, orice ne aduce un strop de fericire este efemer...mult prea efemer ca sa fim cu adevarat satisfacuti.
A mai trecut 1 an. Si nu ma simt mai batran. Ma simt chiar bine. Simt ca acum incepe viata pe care abia o asteptam cand eram mic. Ma simt "crescut mare". Ma simt mai in stare sa fac cu adevarat ceva.
Multumesc celor care sunt cu adevarat langa mine :).
Pentru mine, lumina (naturala, evident) si focul au insemnat foarte mult. Indiferent de context, stare de spirit, este inevitabil sa nu-mi induca o stare semi-meditativa daca imi focalizez privirea asupra zonei incandescente...un fel de transa. Imi revad visele, telurile, scopurile. Dealtfel, imi revad si reusitele. Nu in ultimul rand, imi regasesc toate motivele pentru care ar trebui sa fiu fericit in cel mai concret sens al cuvantului: familie, prieteni, situatie etc. Imi confera o senzatie de siguranta de sine pe care cu foarte mare greutate o pot regasi si in alta parte. Imi ofera cateva clipe de fericire pura, de relaxare, de detasare fizica de lumea care ma inconjoara.
Nu fac altceva decat sa sorb picaturile de bucurie oferite de natura, de lume, pe care, altfel (din cauza vietii mult prea grabite pe care o traim), multi dintre noi, printre care si eu, nu le observa. Le calca si le zdrobesc fara sa realizeze cat de importante sunt, de fapt. Le sorb cu nesat si imi doresc ca aceste momente sa nu se termine niciodata. Insa, dupa cum bine stim, orice ne aduce un strop de fericire este efemer...mult prea efemer ca sa fim cu adevarat satisfacuti.
A mai trecut 1 an. Si nu ma simt mai batran. Ma simt chiar bine. Simt ca acum incepe viata pe care abia o asteptam cand eram mic. Ma simt "crescut mare". Ma simt mai in stare sa fac cu adevarat ceva.
Multumesc celor care sunt cu adevarat langa mine :).
sâmbătă, 18 iulie 2009
Culture Shock
Cred ca asta este cea mai potrivita expresie pentru a va relata starea de spirit pe care am avut-o in prima zi petrecuta pe continentul american, mai exact in S.U.A., Arizona. Sunt foarte multe lucruri diferite fata de amarata noastra de tara (in momentul de fata nu prea am cum sa o numesc altfel din pacate).
Pheonix este un oras mai mare ca Bucurestiul nostru, atat ca populatie cat si ca intindere. Insa nu, nu este la fel de aglomerat, densitatea de locuitori fiind scazuta datorita suprafetei mari pe care se intinde orasul format din mai multe suburbii. Pheonix se afla in desertul Sonoran, avand temperatura medie cea mai ridicata dintre capitalele de stat din SUA, media maxima fiind de 38 de grade celsius (medie facuta pe 3 luni), insa au fost inregistrate si temperaturi de 49 de grade de cateva ori. Pot spune cu usurinta ca, pentru mine ca turist, acesta este primul (si deocamdata singurul) punct negativ al zonei.
Traficul? Incredibil de linistit si in cele mai "aglomerate" ore. Bineinteles, asta in zona in care stau acum, nu stiu inca cum este in centrul orasului. Soferii sunt mult mai calmi, toleranti, precum si regulile de circulatie care sunt ceva mai flexibile decat cele europene. Pe de alta parte, nimeni nu se incumeta sa aiba o viteza mai mare decat cea admisa (de obicei 45 de mile pe ora) sau sa treaca pe culoarea rosie a semaforului (daca faci dreapta, de obicei ai voie totusi) majoritatea intersectiilor fiind supravegheate de camere foto automate. Pistele de biciclete sunt pretutindeni si NU ocupa trotuarul, ci iau din spatiul carosabilului, asa cum este normal. Mi s-a parut deosebit de interesanta ideea de a pune pe majoritatea autobuzelor suporturi pentru transportul bicicletelor.
Oamenii sunt deosebit de prietenosi, mai ales vanzatorii care aici isi cunosc interesul. In momentul in care intri pe usa magazinului, te saluta politicos, te intreaba ce mai faci si daca ai nevoie de ceva anume. Iar, asa cum ar fi normal. Chiar si cei care nu au interese de afaceri sunt interesati de noi cunostinte, mai ales daca vii dintr-o tara straina.
Am avut deosebita ocazie de a vizita punctul de lucru de la Intel al surorii mele cu prilejul unui Ice Cream Social. Practic, noii veniti la Intel se intalnesc la o inghetata ca sa vorbeasca vrute si nevrute in cladirea unde lucreaza. Bineinteles, asta pe langa diversele activitati de team-building care au loc regulat. Toata lumea era incantata in special datorita diversitatii culturale. Nu trebuia sa te cunoasca nimeni: lumea trecea pe langa tine, iti zambea, saluta si se prezenta. Era imposibil sa nu ai cu cine sa vorbesti. Sau sa nu-ti vina sa intri intr-o discutie.
Am intrat in cea mai mare librarie locala. Aprovizionata cu mii (poate zeci de mii?) de carti diferite din cele mai variate subiecte, iti este pusa la dispozitie posibilitatea de a lua o carte si sa o citesti fara sa o cumperi la o cafenea din incinta aceleasi librarii. Am gasit deja 4 sau 5 carti (tehnici si dezvoltarea de strategii de sah de exemplu) care la noi nu se gasesc (nu de literatura, e drept) sau se gasesc foarte greu si ma gandesc daca sa le cumpar sau nu, intrebarea existand mai degraba din cauza limitei de greutate a valizei la intoarcere :P.
Sunt foarte multe de spus. Sunt mult prea multe diferente. Si pe masura ce petrec timpul aici imi scad sperantele ca in Romania o sa fie mai bine.
Cu toate astea, tin sa ii multumesc surorii mele (la care sunt in vizita) si parintilor pentru aceasta ocazie grozava de a-mi petrece vacanta.
duminică, 5 iulie 2009
Tuturor celor care nu dau doi bani pe tine...
..., dar care s-au numit "prieteni" ai tai, nu le doresc decat toate cele bune. Multa sanatate, fericire, sa aiba o familie cum isi doresc ei, sa se bucure cat pot ei mult de viata, sa aiba tot ce vor si cum vor.
Totodata, sper sa se loveasca si ei de aceste deziluzii ce m-au vandalizat psihic in ultima vreme. Imi doresc sa inteleaga ce inseamna acest tip de dezamagire in care tu crezi cu adevarat in persoana respectiva si intr-o singura clipa sa se duca totul de rapa. POC! Gata. Nu mai intelegi nimic. Nu stii de ce s-a intamplat ceea ce s-a intamplat. Il ierti. Dar, inevitabil si totusi previzibil, se reia povestea.
Esti calcat in picioare de persoane in care aveai incredere, in fata carora te-ai deschis. Inteleg ca lumea se schimba, dar o astfel de intorsatura violenta o vad ca pe un act condamnabil din punct de vedere moral, daca nu si social.
O sa las aceasta placere de a va dezamagi altor personaje, nu o voi face eu. Oh, nu...nu va faceti griji. Eu sunt prea fraier ca sa profit si sa ma joc cu voi.
Totodata, sper sa se loveasca si ei de aceste deziluzii ce m-au vandalizat psihic in ultima vreme. Imi doresc sa inteleaga ce inseamna acest tip de dezamagire in care tu crezi cu adevarat in persoana respectiva si intr-o singura clipa sa se duca totul de rapa. POC! Gata. Nu mai intelegi nimic. Nu stii de ce s-a intamplat ceea ce s-a intamplat. Il ierti. Dar, inevitabil si totusi previzibil, se reia povestea.
Esti calcat in picioare de persoane in care aveai incredere, in fata carora te-ai deschis. Inteleg ca lumea se schimba, dar o astfel de intorsatura violenta o vad ca pe un act condamnabil din punct de vedere moral, daca nu si social.
O sa las aceasta placere de a va dezamagi altor personaje, nu o voi face eu. Oh, nu...nu va faceti griji. Eu sunt prea fraier ca sa profit si sa ma joc cu voi.
joi, 11 iunie 2009
miercuri, 3 iunie 2009
Caut zambete pierdute
Este ciudat cum uitam sa zambim. Nu, nu este vorba ca uitam sa zambim ipocrit la glume nereusite. Problema este atunci cand nu mai stim sa zambim. Greu de crezut, dar este foarte adevarat. Si trist. Lumea ultra-rapida in care traim ne poate lua si aceasta ultima adevarata bucurie daca nu invatam sa pretuim bucuria.
Stau pe o banca in parcul Politehnicii acum. Langa mine s-a asezat un bunic cu o fetita de cativa ani. Ea invata sa mearga pe patine cu rotile. Radiaza de bucurie si bunicul o tine de mana. Involuntar, bucuria de a-si plimba fetita se poate citi usor pe chipul batran al omului. Desi batut de vreme si de griji, el stie sa se bucure. El mai stie sa zambeasca. Noi de ce nu putem sa ne mai bucuram de lucrurile marunte si cerem atat de multe de la viata? De ce am ajuns atat de materialisti? Si de ce am ajuns atat de perversi, ipocriti, parsivi? Toate astea ca sa ne satisfacem nevoile noastre complexe. Uitam ca nu vom pleca pe lumea cealalta decat cu sufletul, ori daca nu vom avea grija de el acum, nu vom avea nimic dincolo.
Nu am plecat cu mare lucru de care sa ma mandresc cu adevarat din liceu, decat cu cateva amintiri. Printre aceste amintiri se numara si cateva vorbe ale profesorului meu de limba si literatura romana(pe care recunosc ca nu l-am respectat pe cat merita cand ii eram elev, spre deosebire de acum), Adrian Costache: "Omul este cu adevarat fericit atunci cand este multumit ce are" a spus el. Am ajuns sa cred intru totul in aceasta afirmatie. Desi axiomatica, se poate ajunge printr-o oarecare deductie logica.
Nu te mai gandi ca ai nevoie de bani sa-ti iei nu stiu ce mofturi! De ce nu esti capabil sa te gandesti ca ai nevoie de un suflet? Si nu de un suflet patat de coruptia lumii moderne. TU ai nevoie de un ZAMBET SINCER. Singurul zambet pe care il pot aduce banii este cel trecator care cere si mai multa materialitate. Omul nu mai este acel animal inferior care se lupta pentru teritorii, pentru mancare. Omul a capatat un dar, un dar pe care noi nu mai stim sa-l apreciem sau sa-l intretinem: sufletul.
In metrou se urca un baiat, 18-20 de ani, cu costumatie de clovn, cu machiajul aferent. Incepe si jongleaza, mai intai cu niste mingiute, apoi cu niste popice, realizand niste scheme destul de interesante. Doar 2 sau 3 persoane zambesc...OMULE! DESCHIDE OCHII SI PRIVESTE CULOAREA DIN VIATA TA! Nu totul este alb, negru sau gri. Admira culorile si savureaza-le...raspunde-le cu un zambet.
Stau pe o banca in parcul Politehnicii acum. Langa mine s-a asezat un bunic cu o fetita de cativa ani. Ea invata sa mearga pe patine cu rotile. Radiaza de bucurie si bunicul o tine de mana. Involuntar, bucuria de a-si plimba fetita se poate citi usor pe chipul batran al omului. Desi batut de vreme si de griji, el stie sa se bucure. El mai stie sa zambeasca. Noi de ce nu putem sa ne mai bucuram de lucrurile marunte si cerem atat de multe de la viata? De ce am ajuns atat de materialisti? Si de ce am ajuns atat de perversi, ipocriti, parsivi? Toate astea ca sa ne satisfacem nevoile noastre complexe. Uitam ca nu vom pleca pe lumea cealalta decat cu sufletul, ori daca nu vom avea grija de el acum, nu vom avea nimic dincolo.
Nu am plecat cu mare lucru de care sa ma mandresc cu adevarat din liceu, decat cu cateva amintiri. Printre aceste amintiri se numara si cateva vorbe ale profesorului meu de limba si literatura romana(pe care recunosc ca nu l-am respectat pe cat merita cand ii eram elev, spre deosebire de acum), Adrian Costache: "Omul este cu adevarat fericit atunci cand este multumit ce are" a spus el. Am ajuns sa cred intru totul in aceasta afirmatie. Desi axiomatica, se poate ajunge printr-o oarecare deductie logica.
Nu te mai gandi ca ai nevoie de bani sa-ti iei nu stiu ce mofturi! De ce nu esti capabil sa te gandesti ca ai nevoie de un suflet? Si nu de un suflet patat de coruptia lumii moderne. TU ai nevoie de un ZAMBET SINCER. Singurul zambet pe care il pot aduce banii este cel trecator care cere si mai multa materialitate. Omul nu mai este acel animal inferior care se lupta pentru teritorii, pentru mancare. Omul a capatat un dar, un dar pe care noi nu mai stim sa-l apreciem sau sa-l intretinem: sufletul.
In metrou se urca un baiat, 18-20 de ani, cu costumatie de clovn, cu machiajul aferent. Incepe si jongleaza, mai intai cu niste mingiute, apoi cu niste popice, realizand niste scheme destul de interesante. Doar 2 sau 3 persoane zambesc...OMULE! DESCHIDE OCHII SI PRIVESTE CULOAREA DIN VIATA TA! Nu totul este alb, negru sau gri. Admira culorile si savureaza-le...raspunde-le cu un zambet.
luni, 1 iunie 2009
Picioare de cangur, flamenco, geneza si foc
Recunosc: astazi am avut o lene teribila in mine. Am cautat sa fac absolut orice decat sa invat pentru colocviul de maine. Din (ne)fericire, am si reusit, insa nu regret. Am fost martor unor evenimente, as putea spune eu, chiar unice. Sau daca nu unice, extrem de rare cu siguranta.
Dupa ce am descoperit ca cel mai bun prieten al meu are picioare de cangur (!?) in urma unor meciuri de tenis cu piciorul in parcul Izvor, ne-am indreptat spre casa. Locuitorii Bucurestiului (si nu numai) poate stiu faptul ca a avut loc "BFit in the Street" saptamana trecuta. Mai exact, un festival de teatru, circ si spectacol in diverse locatii bucurestene. Nu am fost foarte atras de idee, poate si din cauza lipsei de timp, sau, dupa caz, a vremii nefavorabile. Si da, recunosc, nu pot sa spun ca am destula rabdare sa savurez pe indelete un spectacol in aer liber.
Revenind, pe drumul nostru am trecut (inevitabil pentru noi) prin Piata Constitutiei. Ne-a fost starnita curiozitatea de catre un grup de persoane care stateau in cerc. Nu am rezistat tentatiei si ne-am apropiat. Acolo, in sufletul multimii era o trupa de percutionisti (instrumente elementare - tobe, denumindu-le generic...nu sunt in domeniu, nu le stiu numele fiecareia, elemente de plastic, "pahare" de metal, etc) si 2 dansatoare pe piciorange. Initial, nu am fost foarte impresionat, desi modul de a canta, unitatea si bucuria vadita a trupei sunt de admirat. Compania respectiva era originara din Spania, de undeva de pe langa Barcelona. Drept urmare, s-au mandrit cu dansul cel mai reprezentativ pentru tara lor de bastina: flamenco. Incepe usor, cu niste batai de palme. Fetele incep sa se miste suav in ritmul tinut de colegii lor. Tempo-ul creste treptat, incep si percutionistii sa sustina "melodia". Fetele scot evantaiele traditionale pe care le deschid si le inchid prin miscari usoare, si totusi ferme, a incheieturii. Ritmul accelereaza. La fel si dansul. Abia acum realizezi dualitatea jocului de flamenco: desi formidabil de elegant, delicat, in acelasi timp este si foarte pasional, plin de vitalitate, de viata. Nu consider ca exagerez daca spun ca este sinonim cu dansul vioi al flacarilor. Sunt greu de descris energia si dorinta de viata pe care le emanau cele doua dansatoare. Este si mai greu de explicat modul in care reuseau sa transmita aceste 2 lucruri spectatorilor.
A urmat un spectacol de balet si acrobatii al unei trupe italienesti. A fost prezentata drept o adaptare a Metamorfozelor lui Ovidiu. Practic, istoria lumii a fost impartita in 6 mari ere. Prima, evident, a fost crearea universului: un moment de nebunie (poate plictiseala?) a zeitatilor, o miscare haotica a timpului a impartit Lumea in 2 - Universul si Raiul. Cel mai pur si curat loc era considerata Calea Lactee, drept urmare unde in alta parte ar fi putut avea loc "experimentul" mitic? A 2-a era a constat in crearea Pamantului, cu toate fiintele ce-l populeaza, inclusiv omul. Odata cu cea de-a treia era, incepe si declinul Lumii: omul incepe sa fie constient, poate sa aleaga intre bine si rau. Apar viciile, apare rautatea, apare lupta. A 4-a era, "a metalului" este si cea mai intunecata dintre toate. Acum au loc primele razboaie, sunt inventate armele, apare lupta pentru putere, pentru posesie: "Even sincerety and loyalty are overwhelmed by the desire for possesion and power". Materialismul pune stapanire pe mintea umana. Acest punct al spectacolului m-a impresionat poate cel mai puternic, rautatile societatii in care traim fiind foarte bine surprinse, de la inselatorii pana la loviturile pe la spate pline de lasitate. A urmat "potopul" si "recrearea" lumii de catre zei. Suntem noi doar niste experimente? Este o teorie interesanta, cu toate ca nu sunt un adept al creationismului. Insa fiorul ce iti trecea de-a lungul spinarii nu iti dadea ragaz sa dezbati aceste probleme.
Imi este cumplit de greu sa va detaliez ultimul spectacol. Cert este ca nu am mai fost atat de impresionat de nici un eveniment la care am luat parte. Aceeasi companie ce a prezentat dansul de flamenco mai devreme, a creat un joc diavolesc al focului. Acel "diavolesc" este foarte bine asezat acolo, din moment ce intreg spectacolul a avut ca tema iadul. Fiecare "actor" era costumat precum un locuitor al infernului, insa prin ce s-au remarcat a fost gradul foarte mare de interactiune cu publicul: acesti draci se plimbau efectiv prin multime, speriind si amenintand lumea cu jerbe incandescente de artificii. Inevitabil, faceai parte din spectacol. Jocul dement al flacarilor m-a impresionat mai mult decat mi-as fi imaginat. O sa postez cateva fotografii in curand, din moment ce vorbele sunt, in parte, de prisos in descrierea "Diavolilor mediteraneeni", cum s-au prezentat.
Dupa ce am descoperit ca cel mai bun prieten al meu are picioare de cangur (!?) in urma unor meciuri de tenis cu piciorul in parcul Izvor, ne-am indreptat spre casa. Locuitorii Bucurestiului (si nu numai) poate stiu faptul ca a avut loc "BFit in the Street" saptamana trecuta. Mai exact, un festival de teatru, circ si spectacol in diverse locatii bucurestene. Nu am fost foarte atras de idee, poate si din cauza lipsei de timp, sau, dupa caz, a vremii nefavorabile. Si da, recunosc, nu pot sa spun ca am destula rabdare sa savurez pe indelete un spectacol in aer liber.
Revenind, pe drumul nostru am trecut (inevitabil pentru noi) prin Piata Constitutiei. Ne-a fost starnita curiozitatea de catre un grup de persoane care stateau in cerc. Nu am rezistat tentatiei si ne-am apropiat. Acolo, in sufletul multimii era o trupa de percutionisti (instrumente elementare - tobe, denumindu-le generic...nu sunt in domeniu, nu le stiu numele fiecareia, elemente de plastic, "pahare" de metal, etc) si 2 dansatoare pe piciorange. Initial, nu am fost foarte impresionat, desi modul de a canta, unitatea si bucuria vadita a trupei sunt de admirat. Compania respectiva era originara din Spania, de undeva de pe langa Barcelona. Drept urmare, s-au mandrit cu dansul cel mai reprezentativ pentru tara lor de bastina: flamenco. Incepe usor, cu niste batai de palme. Fetele incep sa se miste suav in ritmul tinut de colegii lor. Tempo-ul creste treptat, incep si percutionistii sa sustina "melodia". Fetele scot evantaiele traditionale pe care le deschid si le inchid prin miscari usoare, si totusi ferme, a incheieturii. Ritmul accelereaza. La fel si dansul. Abia acum realizezi dualitatea jocului de flamenco: desi formidabil de elegant, delicat, in acelasi timp este si foarte pasional, plin de vitalitate, de viata. Nu consider ca exagerez daca spun ca este sinonim cu dansul vioi al flacarilor. Sunt greu de descris energia si dorinta de viata pe care le emanau cele doua dansatoare. Este si mai greu de explicat modul in care reuseau sa transmita aceste 2 lucruri spectatorilor.
A urmat un spectacol de balet si acrobatii al unei trupe italienesti. A fost prezentata drept o adaptare a Metamorfozelor lui Ovidiu. Practic, istoria lumii a fost impartita in 6 mari ere. Prima, evident, a fost crearea universului: un moment de nebunie (poate plictiseala?) a zeitatilor, o miscare haotica a timpului a impartit Lumea in 2 - Universul si Raiul. Cel mai pur si curat loc era considerata Calea Lactee, drept urmare unde in alta parte ar fi putut avea loc "experimentul" mitic? A 2-a era a constat in crearea Pamantului, cu toate fiintele ce-l populeaza, inclusiv omul. Odata cu cea de-a treia era, incepe si declinul Lumii: omul incepe sa fie constient, poate sa aleaga intre bine si rau. Apar viciile, apare rautatea, apare lupta. A 4-a era, "a metalului" este si cea mai intunecata dintre toate. Acum au loc primele razboaie, sunt inventate armele, apare lupta pentru putere, pentru posesie: "Even sincerety and loyalty are overwhelmed by the desire for possesion and power". Materialismul pune stapanire pe mintea umana. Acest punct al spectacolului m-a impresionat poate cel mai puternic, rautatile societatii in care traim fiind foarte bine surprinse, de la inselatorii pana la loviturile pe la spate pline de lasitate. A urmat "potopul" si "recrearea" lumii de catre zei. Suntem noi doar niste experimente? Este o teorie interesanta, cu toate ca nu sunt un adept al creationismului. Insa fiorul ce iti trecea de-a lungul spinarii nu iti dadea ragaz sa dezbati aceste probleme.
Imi este cumplit de greu sa va detaliez ultimul spectacol. Cert este ca nu am mai fost atat de impresionat de nici un eveniment la care am luat parte. Aceeasi companie ce a prezentat dansul de flamenco mai devreme, a creat un joc diavolesc al focului. Acel "diavolesc" este foarte bine asezat acolo, din moment ce intreg spectacolul a avut ca tema iadul. Fiecare "actor" era costumat precum un locuitor al infernului, insa prin ce s-au remarcat a fost gradul foarte mare de interactiune cu publicul: acesti draci se plimbau efectiv prin multime, speriind si amenintand lumea cu jerbe incandescente de artificii. Inevitabil, faceai parte din spectacol. Jocul dement al flacarilor m-a impresionat mai mult decat mi-as fi imaginat. O sa postez cateva fotografii in curand, din moment ce vorbele sunt, in parte, de prisos in descrierea "Diavolilor mediteraneeni", cum s-au prezentat.
marți, 14 aprilie 2009
Miros de ploaie
Ploua. E frig. Ploaia intotdeauna mi-a facut bine. M-a curatat. Mi-a limpezit gandurile. M-a revigorat, mi-a dat inapoi energia pe care am irosit-o. Imi place apa ei, ma unge. Imi place racoarea ei, ma trezeste. Imi place mirosul ei, ma imbie. Imi place sunetul ei, ma linisteste.
Ploua si odata cu picaturile ei cad si gandurile mele intr-o groapa adanca unde se amesteca toate. Cu toate astea sunt foarte clare, pot sa le deosebesc. Nu se pot incurca. Nu cand ploua.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o strada laturalnica. Imi aduc aminte de prieteni. Imi aduc aminte de o ploaie de vara. Imi aduc aminte de un strop de nebunie. Imi aduc aminte de o intelegere copilareasca. Imi aduc aminte de picaturile ploii. Imi aduc aminte de pielea uda. Imi aduc aminte de un dans.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de ea. Imi aduc aminte de o camasa. Imi aduc aminte de un sarut. Imi aduc aminte de niste sandale. Imi aduc aminte de un parc. Imi aduc aminte de o banca.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de niste carti ude. Imi aduc aminte de un tricou. Imi aduc aminte de o inghetata. Imi aduc aminte de un ceai.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o umbrela. Imi aduc aminte de un brat. Imi aduc aminte de un drum.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o tabara. Imi aduc aminte de un dans. Imi aduc aminte de sampon. Imi aduc aminte de ciuperci. Imi aduc aminte de munti.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de melci. Imi aduc aminte de mare. Imi aduc aminte de niste valuri. Imi aduc aminte de o plaja. Imi aduc aminte de nisip.
Gandurile continua sa se reverse, unul peste celalalt, fara sa tina cont cat de mult se inghesuie. Continua sa curga. Ele trec odata cu fiecare clipa a vietii, fara sa tina cont daca ar trebui sau nu sa existe. Fara sa tina cont daca vreau sau nu sa le am. Fara sa tina cont daca au mai fost sau nu, daca vor mai fi sau nu. Fara sa tina cont de nimic.
Ganduri, amintiri, melancolii, obsesii, toate apar si dispar, indiferent de ce se intampla in jurul nostru.
Vreau o sticluta in care sa pastrez mirosul ploii. Oricand sunt trist sau obosit, sa pot sa o deschid si sa-i simt prospetimea si vigoarea.
Vreau sa simt mirosul de ploaie.
Ploua si odata cu picaturile ei cad si gandurile mele intr-o groapa adanca unde se amesteca toate. Cu toate astea sunt foarte clare, pot sa le deosebesc. Nu se pot incurca. Nu cand ploua.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o strada laturalnica. Imi aduc aminte de prieteni. Imi aduc aminte de o ploaie de vara. Imi aduc aminte de un strop de nebunie. Imi aduc aminte de o intelegere copilareasca. Imi aduc aminte de picaturile ploii. Imi aduc aminte de pielea uda. Imi aduc aminte de un dans.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de ea. Imi aduc aminte de o camasa. Imi aduc aminte de un sarut. Imi aduc aminte de niste sandale. Imi aduc aminte de un parc. Imi aduc aminte de o banca.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de niste carti ude. Imi aduc aminte de un tricou. Imi aduc aminte de o inghetata. Imi aduc aminte de un ceai.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o umbrela. Imi aduc aminte de un brat. Imi aduc aminte de un drum.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de o tabara. Imi aduc aminte de un dans. Imi aduc aminte de sampon. Imi aduc aminte de ciuperci. Imi aduc aminte de munti.
Imi aduc aminte de o ploaie. Imi aduc aminte de melci. Imi aduc aminte de mare. Imi aduc aminte de niste valuri. Imi aduc aminte de o plaja. Imi aduc aminte de nisip.
Gandurile continua sa se reverse, unul peste celalalt, fara sa tina cont cat de mult se inghesuie. Continua sa curga. Ele trec odata cu fiecare clipa a vietii, fara sa tina cont daca ar trebui sau nu sa existe. Fara sa tina cont daca vreau sau nu sa le am. Fara sa tina cont daca au mai fost sau nu, daca vor mai fi sau nu. Fara sa tina cont de nimic.
Ganduri, amintiri, melancolii, obsesii, toate apar si dispar, indiferent de ce se intampla in jurul nostru.
Vreau o sticluta in care sa pastrez mirosul ploii. Oricand sunt trist sau obosit, sa pot sa o deschid si sa-i simt prospetimea si vigoarea.
Vreau sa simt mirosul de ploaie.
duminică, 12 aprilie 2009
O sa-i tabacesc fundul...
Ok, ok. Am inteles. Nu sunt la fel de bun ca tine. Acum lasa-ma in pace. Nu mai vreau. Nu mai vreau sa te aud, nu mai vreau sa te ascult. Pleaca! Pleaca, am spus! Tot timpul imi soptesti in ureche toate realizarile tale, toate iubirile tale, toate idealurile tale! Bravo tie, tine-le naibii pentru tine. Nu ma intereseaza! Piei! De ce iti place sa te lauzi tot timpul? De ce iti place sa ma faci sa ma simt prost?
Intr-un final a plecat. Poate avea dreptate. Dar nu, nu o sa accept asta niciodata. Orgoliul meu nu va lasa asta sa se intample niciodata. Daca el poate, pot si eu! Nu este mai bun ca mine! Da, poate se pricepe mai bine ca mine, dar asta nu inseamna nimic. O sa invat, o sa lucrez, o sa ma zbat. O sa-l inving. Trebuie. Pentru toti cei care cred in mine, o sa-l inving. Pentru mine, pentru ca vreau si pentru ca POT. Nu exista sa nu fiu capabil, ci doar sa nu vreau. Dar VREAU.
O sa-mi asum riscuri, o sa-mi asum consecintele. O sa lupt cinstit, dar o sa lupt pana la capat, indiferent de sacrificiile necesare. O motivatie mai buna decat sa-i arat ca se inseala nici ca exista. Nu o sa mai fiu tipul mai prost decat el, nu o sa mai fiu tipul slab, nu o sa mai fiu tipul care se ascunde. O sa le arat tuturor ca sunt capabil, ca ma pot implica. Ca am un punct de vedere, ca am ganduri, fie ele bune sau rele. Ca am sentimente, ca am placeri, am pasiuni, am idei, idealuri. Sunt om ca si ei. Gresesc ca si ei. Dar pot fi la fel de bun ca si ei. Chiar mai bun.
O sa-l inving fara doar si poate.
Post dedicat verisoarei mele, aflata intr-un moment de panica.
PS: Ea stie despre ce e vorba in imagine si imi este de ajuns :).
Intr-un final a plecat. Poate avea dreptate. Dar nu, nu o sa accept asta niciodata. Orgoliul meu nu va lasa asta sa se intample niciodata. Daca el poate, pot si eu! Nu este mai bun ca mine! Da, poate se pricepe mai bine ca mine, dar asta nu inseamna nimic. O sa invat, o sa lucrez, o sa ma zbat. O sa-l inving. Trebuie. Pentru toti cei care cred in mine, o sa-l inving. Pentru mine, pentru ca vreau si pentru ca POT. Nu exista sa nu fiu capabil, ci doar sa nu vreau. Dar VREAU.
O sa-mi asum riscuri, o sa-mi asum consecintele. O sa lupt cinstit, dar o sa lupt pana la capat, indiferent de sacrificiile necesare. O motivatie mai buna decat sa-i arat ca se inseala nici ca exista. Nu o sa mai fiu tipul mai prost decat el, nu o sa mai fiu tipul slab, nu o sa mai fiu tipul care se ascunde. O sa le arat tuturor ca sunt capabil, ca ma pot implica. Ca am un punct de vedere, ca am ganduri, fie ele bune sau rele. Ca am sentimente, ca am placeri, am pasiuni, am idei, idealuri. Sunt om ca si ei. Gresesc ca si ei. Dar pot fi la fel de bun ca si ei. Chiar mai bun.
O sa-l inving fara doar si poate.
Post dedicat verisoarei mele, aflata intr-un moment de panica.
PS: Ea stie despre ce e vorba in imagine si imi este de ajuns :).
vineri, 10 aprilie 2009
Depresia de primavară
O noapte de vineri, 22:45. Gluga pe cap, in speranta ca nu voi mai simti vantul rece, castile in urechi. Strada goala, aproape nimeni in jur, cu exceptia unui caine urcat pe un gard de beton(!?) care latra la un cuplu ce sta pe o banca vis-a-vis. O luna mare si galbena, aproape infricosatoare. Guns 'n' Roses - Don't Cry, o melodie veche, cantata si rascantata, ascultata de N ori, suflata si rasuflata, dar care are farmecul ei. Un mod perfect de a-ti petrece seara de sfarsit de saptamana. Nu stiu daca am dreptul sa ma simt singur, nu stiu daca am dreptul sa ma consider "deprimat" cand sunt foarte constient de multimea de probleme (adevarate!) care sunt in jurul meu. Nici melodia nu ma ajuta sa fiu mai vesel.
Ma indrept usor spre casa, fara sa ma grabesc. Nu am, in fond, nici un motiv pentru care sa ma grabesc. Peste cladiri, in stanga mea, se vad reflectoarele din Piata Universitatii. Posibil sa fie legate de manifestatiile ce au ca scop sustinerea protestatarilor moldoveni. Ma bate un gand sa ma indrept spre piata. Ezit. Paranoia invinge si ma redirectioneaza spre casa. Trec pe langa un numar important de masini ce au fost supuse unor "operatii estetice" si de "transplant", alaturi de care se afla un grup mare de tineri ce se fataie de colo-colo. Unii incalzesc motoarele, altii stau de vorba cu nelipsitele fete. Creierul meu usor adormit se intreaba de unde au baietasii astia bani de asemenea masini? Il trimit inapoi la culcare, din moment ce un astfel de raspuns nu are relevanta, iar intrebarea este retorica.
Noaptea pe strazile Bucurestiului are un aer ciudat. Nu pot sa-l explic insa. Ceva pluteste in atmosfera, un sentiment de calm si totusi nesiguranta. Nu stiu daca prefer agitatia infernala a zilei sau calmul nefiresc al noptii. Nu in Bucuresti. In zonele departate, orase necunoscute prefer noaptea. In natura, prefer ziua. In Bucuresti...e mult prea greu de spus, desi tind totusi spre linistea noptii. Cu toate astea, nu vreau sa aud "zgomotul" mut al sau. Drept urmare, il acopar cu urmatoarea melodie de pe playlist. Se intampla sa fie o melodie a consacratilor Rolling Stones si anume Rain Fell Down.
Pe trotuarul de vis-a-vis de mine trece o motocicleta cu un baiat si o fata care, surprinzator, amandoi poarta casca de protectie. Imi aduc aminte de fosta mea colega din liceu, Elisabeta, care a avut un nefericit accident de motocicleta. Casca nu a putut sa o salveze. Nimeni nu a putut. Nu a fost vina lor. Odihneasca-se in pace.
Lux Aeterna. Stiu ca este soundtrack-ul unui film destul de popular, Requiem for a Dream. Nu l-am vazut inca, dar stiu ca vizeaza viata a 3 personaje. Viata ratata a lor. Incep sa ma intreb ce am realizat pana acum. Si de ce nu sunt fericit. Asa cum spunea profesorul meu de Limba si Literatura Romana, domnul Adrian Costache, un om este fericit atunci cand e multumit cu ce are. Mie ce-mi lipseste? In momentul de fata pot spune cu siguranta ca-mi lipseste o anumita stare. Nu cred ca o pot descrie exact, insa va pot spune ca e acea stare in care te simti plin, ca viata-ti curge cu adevarat prin vene. Ca ai un rol, ca ai un scop.
Ajung acasa. Garbage - Vow. Suna cunoscuta situatia relevata de melodie...deschid calculatorul. "Seven Pounds" cu Will Smith in rolul principal ma asteapta sa apas butonul "Play".
Am fost fraier ca nu m-am dus in Piata Universitatii.
Sec.
Ma indrept usor spre casa, fara sa ma grabesc. Nu am, in fond, nici un motiv pentru care sa ma grabesc. Peste cladiri, in stanga mea, se vad reflectoarele din Piata Universitatii. Posibil sa fie legate de manifestatiile ce au ca scop sustinerea protestatarilor moldoveni. Ma bate un gand sa ma indrept spre piata. Ezit. Paranoia invinge si ma redirectioneaza spre casa. Trec pe langa un numar important de masini ce au fost supuse unor "operatii estetice" si de "transplant", alaturi de care se afla un grup mare de tineri ce se fataie de colo-colo. Unii incalzesc motoarele, altii stau de vorba cu nelipsitele fete. Creierul meu usor adormit se intreaba de unde au baietasii astia bani de asemenea masini? Il trimit inapoi la culcare, din moment ce un astfel de raspuns nu are relevanta, iar intrebarea este retorica.
Noaptea pe strazile Bucurestiului are un aer ciudat. Nu pot sa-l explic insa. Ceva pluteste in atmosfera, un sentiment de calm si totusi nesiguranta. Nu stiu daca prefer agitatia infernala a zilei sau calmul nefiresc al noptii. Nu in Bucuresti. In zonele departate, orase necunoscute prefer noaptea. In natura, prefer ziua. In Bucuresti...e mult prea greu de spus, desi tind totusi spre linistea noptii. Cu toate astea, nu vreau sa aud "zgomotul" mut al sau. Drept urmare, il acopar cu urmatoarea melodie de pe playlist. Se intampla sa fie o melodie a consacratilor Rolling Stones si anume Rain Fell Down.
Pe trotuarul de vis-a-vis de mine trece o motocicleta cu un baiat si o fata care, surprinzator, amandoi poarta casca de protectie. Imi aduc aminte de fosta mea colega din liceu, Elisabeta, care a avut un nefericit accident de motocicleta. Casca nu a putut sa o salveze. Nimeni nu a putut. Nu a fost vina lor. Odihneasca-se in pace.
Lux Aeterna. Stiu ca este soundtrack-ul unui film destul de popular, Requiem for a Dream. Nu l-am vazut inca, dar stiu ca vizeaza viata a 3 personaje. Viata ratata a lor. Incep sa ma intreb ce am realizat pana acum. Si de ce nu sunt fericit. Asa cum spunea profesorul meu de Limba si Literatura Romana, domnul Adrian Costache, un om este fericit atunci cand e multumit cu ce are. Mie ce-mi lipseste? In momentul de fata pot spune cu siguranta ca-mi lipseste o anumita stare. Nu cred ca o pot descrie exact, insa va pot spune ca e acea stare in care te simti plin, ca viata-ti curge cu adevarat prin vene. Ca ai un rol, ca ai un scop.
Ajung acasa. Garbage - Vow. Suna cunoscuta situatia relevata de melodie...deschid calculatorul. "Seven Pounds" cu Will Smith in rolul principal ma asteapta sa apas butonul "Play".
Am fost fraier ca nu m-am dus in Piata Universitatii.
Sec.
vineri, 3 aprilie 2009
Hope.
Toti avem nevoie de speranta, desi nu stim de ce. Fiecare dintre noi spunem ca "Sper ca...", unde punctele vor fi inlocuite dupa caz cu dorintele fiecaruia. Unii speram ca o sa avem o viata mai buna, altii ca o sa fim promovati sau ca o sa il/o gasim pe El/Ea, ca o sa mai gasim paine la magazinul din colt, ca or sa treaca mai repede orele de curs pana ajungem acasa, ca nu o sa ne pice netu cand jucam nu stiu ce joc, ca o sa ne ia parintii un caine, ca o sa se faca cineva bine, ca o sa ajungem cu bine acasa. Cu toate astea, ce inseamna sa speri? Doar sa iti doresti sa se intample un anumit lucru? Atunci de ce avem nevoie de un alt cuvant care sa diferentieze SPERANTA de DORINTA? Poate pentru ca cele 2 nu sunt unul si acelasi, desi seamana. Poate pentru ca speranta e superioara dorintei? Sau, din punctul meu de vedere, asa ar trebui folosite.
In fond, cand spunem ca speram sa se intample un anumit lucru? Speram ceva anume atunci cand respectivul depinde mult prea putin de vointa noastra. Speram cu sufletul si dorim cu mintea. De exemplu, acum imi doresc sa-mi limpezesc mintea (lucru ce depinde complet de vointa proprie), dar sper sa fiu coerent (lucru ce depinde mai mult de modul in care intelege cititorul). Speranta trece de limitele noastre si se indreapta oarecum spre un nivel superior, spre divinitate.
Sufletul nostru este, in fapt, alimentat doar de speranta, ea fiind singurul lucru care il tine in viata. Interesanta este ideea ca speranta poate exista fara sa fie orientata catre ceva concret, in timp ce dorinta poate fi exprimata mult mai usor. Speranta este ceva inconstient, iar a spera este o proprietate remarcabila a omului. Desi nu poate fi redata, speranta intotdeauna va fi vazuta (usor cliseic, e drept) ca o "raza de lumina" ce ne va calauzi. Inspiratie divina? E o expresie prea puternica, insa e singura ce imi trece prin cap in momentul de fata. Speranta (si nu dorinta!) este singura ce ne mentine rotitele mintii in functiune si puterea vointei in actiune pentru a ne pastra/recapata ritmul propriei vieti, in special in urma unor evenimente/situatii nefericite. A spera poate fi sinonim cu a visa, deci la fel de benefic atat pentru suflet cat si minte.
Pana la urma, religia si credinta au survenit in urma manifestarii sperantei in cadrul fiintei umane. Am inceput sa speram ca cineva ne ajuta, ne sustine. Ca cineva ne iubeste, ca cineva are grija de noi. Ca cineva are toate raspunsurile, ca cineva stie de ce se intampla fiecare lucru. Ca cineva este acolo sus si ne spune ce sa facem. Speram ca nu suntem de capul nostru. Izolarea si singuratatea sunt cele mai mari cosmaruri ale fiintei umane. Iar atunci cand acestea apar, speranta este singura care ne mai poate ajuta. Daca, insa, si ea dispare, avem un suflet mort, ne dezumanizam. Murim. Suntem sclavii sperantei, insa nici ea nu exista fara sufletele noastre.
"Hope is beauty personified. / At her feet, the World hypnotized."
In fond, cand spunem ca speram sa se intample un anumit lucru? Speram ceva anume atunci cand respectivul depinde mult prea putin de vointa noastra. Speram cu sufletul si dorim cu mintea. De exemplu, acum imi doresc sa-mi limpezesc mintea (lucru ce depinde complet de vointa proprie), dar sper sa fiu coerent (lucru ce depinde mai mult de modul in care intelege cititorul). Speranta trece de limitele noastre si se indreapta oarecum spre un nivel superior, spre divinitate.
Sufletul nostru este, in fapt, alimentat doar de speranta, ea fiind singurul lucru care il tine in viata. Interesanta este ideea ca speranta poate exista fara sa fie orientata catre ceva concret, in timp ce dorinta poate fi exprimata mult mai usor. Speranta este ceva inconstient, iar a spera este o proprietate remarcabila a omului. Desi nu poate fi redata, speranta intotdeauna va fi vazuta (usor cliseic, e drept) ca o "raza de lumina" ce ne va calauzi. Inspiratie divina? E o expresie prea puternica, insa e singura ce imi trece prin cap in momentul de fata. Speranta (si nu dorinta!) este singura ce ne mentine rotitele mintii in functiune si puterea vointei in actiune pentru a ne pastra/recapata ritmul propriei vieti, in special in urma unor evenimente/situatii nefericite. A spera poate fi sinonim cu a visa, deci la fel de benefic atat pentru suflet cat si minte.
Pana la urma, religia si credinta au survenit in urma manifestarii sperantei in cadrul fiintei umane. Am inceput sa speram ca cineva ne ajuta, ne sustine. Ca cineva ne iubeste, ca cineva are grija de noi. Ca cineva are toate raspunsurile, ca cineva stie de ce se intampla fiecare lucru. Ca cineva este acolo sus si ne spune ce sa facem. Speram ca nu suntem de capul nostru. Izolarea si singuratatea sunt cele mai mari cosmaruri ale fiintei umane. Iar atunci cand acestea apar, speranta este singura care ne mai poate ajuta. Daca, insa, si ea dispare, avem un suflet mort, ne dezumanizam. Murim. Suntem sclavii sperantei, insa nici ea nu exista fara sufletele noastre.
"Hope is beauty personified. / At her feet, the World hypnotized."
duminică, 1 martie 2009
Vreau sa uit! Dar...pot?
"Nu mai vreau! Vreau sa scap! Vreau sa uit!" sunt cuvinte pe care le auzim in urma unor evenimente care au marcat intr-un sens cat se poate de negativ persoana ce le rosteste. Intrebarea mea este simpla: poti uita ceva deliberat? Poti sa uiti un anumit lucru/moment, o anumita perioada a vietii tale sau chiar o anumita persoana la comanda? Poti sa arunci aceste amintiri intr-un ungher al mintii tale atat de ascuns incat sa nu le mai gasesti niciodata? Chiar crezi ca poti sa nu te mai gandesti absolut niciodata la acel ceva care te sperie atat de tare incat doresti sa-i aplici pedeapsa ce mai crunta pe care ar putea sa o primeasca o aminitire, uitarea? Noi nu suntem atat de capabili incat sa ne controlam gandurile. Ele apar si dispar, fie intr-o succesiune logica, fie nu. Asadar, tin sa te contrazic, micule naiv. Oricat ai incerca sa le ingropi constient, ele tot vor iesi la suprafata, ca niste cartite ce incearca sa ajunga sa-si ia portia de aer binemeritata. Cea mai mica asemanare cu acel ceva pe care incerci cu disperare sa-l alungi, il va atrage ca un magnet in lumina gandurilor tale.
Si totusi, poti sa "scapi"? Da, poti. Dar fara sa-ti propui acest lucru. O minte activa si preocupata cu idei si fel de fel de nimicuri va ingropa cu ajutorul vietii cotidiene aceste amintiri. Totusi, nu pot fi uitate niciodata, niciodata nu vor fi sterse complet din memorie. Isi lasa o cicatrice incredibil de adanca pana in strafundul cortexului, astfel incat simpla constatare a respectivei cicatrici le va aduce inapoi la lumina.
Suntem niste creaturi limitate prin modul nostru de a gandi. Nu poti ignora amintirile negative, insa te poti adapta astfel incat sa nu te mai lasi afectat.
Un exemplu concret ar fi chiar acest "articol": acum, cand il recitesc inainte sa lovesc cu sete butonul de "Publica postare", sunt dezamagit de modul in care l-am scris. In momentul in care mi-am propus aceasta tema aveam mai multe idei, mai multa inspiratie. O perioada destul de lunga de acum inainte o sa fiu marcat (stiu ca suna penibil, insa asa este) de modul oarecum jalnic, comparativ cu ce aveam de gand, in care am scris cuvintele de mai sus. Dar o sa ma adaptez, o sa ma straduiesc data viitoare sa nu mai fiu atat de patetic.
sâmbătă, 14 februarie 2009
A math story.
Well, this story wasn't written by me, but i find it quite smart and funny at the same time. Have fun reading it:
Impure Mathematics
------ -----------
To prove once and for all that math can be fun, we present: Wherein it is related how that paragon of womanly virtue, young Polly Nomial (our heroine) is accosted by that notorious villain Curly Pi, and factored (oh horror!!!)
Once upon a time (1/t) pretty little Polly Nomial was strolling across a field of vectors when she came to the boundary of a singularly large matrix. Now Polly was convergent, and her mother had made it an absolute condition that she must never enter such an array without her brackets on. Polly, however, who had changed her variables that morning and was feeling
particularly badly behaved, ignored this condition on the basis that it was insufficient and made her way in amongst the complex elements. Rows and columns closed in on her from all sides. Tangents approached her surface. She became tensor and tensor.
Quite suddenly two branches of a hyperbola touched her at a single point. She oscillated violently, lost all sense of directrix, and went completely divergent. As she tripped over a square root that was protruding from the erf and plunged headlong down a steep gradient. When she rounded off once more, she found herself inverted, apparently alone, in a non-Euclidean
space.
She was being watched, however. That smooth operator, Curly Pi, was lurking inner product. As his eyes devoured her curvilinear coordinates, a singular expression crossed his face. He wondered, "Was she still convergent?" He decided to integrate properly at once.
Hearing a common fraction behind her, Polly rotated and saw Curly Pi approaching with his power series extrapolated. She could see at once by his degenerate conic and dissipative that he was bent on no good.
"Arcsinh," she gasped.
"Ho, ho," he said, "What a symmetric little asymptote you have I can see you angles have lots of secs."
"Oh sir," she protested, "keep away from me I haven't got my brackets on."
"Calm yourself, my dear," said our suave operator, "your fears are purely imaginary."
"I, I," she thought, "perhaps he's not normal but homologous."
"What order are you?" the brute demanded.
"Seventeen," replied Polly.
Curly leered "I suppose you've never been operated on."
"Of course not," Polly replied quite properly, "I'm absolutely convergent."
"Come, come," said Curly, "let's off to a decimal place I know and I'll take you to the limit."
"Never," gasped Polly.
"Abscissa," he swore, using the vilest oath he knew. His patience was gone. Coshing her over the coefficient with a log until she was powerless, Curly removed her discontinuities. He stared at her significant places, and began smoothing out her points of inflection. Poor Polly. The algorithmic method was now her only hope. She felt his digits tending to her asymptotic
limit. Her convergence would soon be gone forever.
There was no mercy, for Curly was a heavyside operator. Curly's radius squared itself; Polly's loci quivered. He integrated by parts. He integrated by partial fractions. After he cofactored, he performed runge - kutta on her. The complex beast even went all the way around and did a contour integration. What an indignity - to be multiply connected on her first integration. Curly went on operating until he completely satisfied her hypothesis, then he exponentiated and became completely orthogonal.
When Polly got home that night, her mother noticed that she was no longer piecewise continuous, but had been truncated in several places But it was to late to differentiate now. As the months went by, Polly's denominator increased monotonically. Finally she went to L'Hopital and generated a small but pathological function which left surds all over the place and drove Polly to deviation.
The moral of our sad story is this: "If you want to keep your expressions convergent, never allow them a single degree of freedom."
Impure Mathematics
------ -----------
To prove once and for all that math can be fun, we present: Wherein it is related how that paragon of womanly virtue, young Polly Nomial (our heroine) is accosted by that notorious villain Curly Pi, and factored (oh horror!!!)
Once upon a time (1/t) pretty little Polly Nomial was strolling across a field of vectors when she came to the boundary of a singularly large matrix. Now Polly was convergent, and her mother had made it an absolute condition that she must never enter such an array without her brackets on. Polly, however, who had changed her variables that morning and was feeling
particularly badly behaved, ignored this condition on the basis that it was insufficient and made her way in amongst the complex elements. Rows and columns closed in on her from all sides. Tangents approached her surface. She became tensor and tensor.
Quite suddenly two branches of a hyperbola touched her at a single point. She oscillated violently, lost all sense of directrix, and went completely divergent. As she tripped over a square root that was protruding from the erf and plunged headlong down a steep gradient. When she rounded off once more, she found herself inverted, apparently alone, in a non-Euclidean
space.
She was being watched, however. That smooth operator, Curly Pi, was lurking inner product. As his eyes devoured her curvilinear coordinates, a singular expression crossed his face. He wondered, "Was she still convergent?" He decided to integrate properly at once.
Hearing a common fraction behind her, Polly rotated and saw Curly Pi approaching with his power series extrapolated. She could see at once by his degenerate conic and dissipative that he was bent on no good.
"Arcsinh," she gasped.
"Ho, ho," he said, "What a symmetric little asymptote you have I can see you angles have lots of secs."
"Oh sir," she protested, "keep away from me I haven't got my brackets on."
"Calm yourself, my dear," said our suave operator, "your fears are purely imaginary."
"I, I," she thought, "perhaps he's not normal but homologous."
"What order are you?" the brute demanded.
"Seventeen," replied Polly.
Curly leered "I suppose you've never been operated on."
"Of course not," Polly replied quite properly, "I'm absolutely convergent."
"Come, come," said Curly, "let's off to a decimal place I know and I'll take you to the limit."
"Never," gasped Polly.
"Abscissa," he swore, using the vilest oath he knew. His patience was gone. Coshing her over the coefficient with a log until she was powerless, Curly removed her discontinuities. He stared at her significant places, and began smoothing out her points of inflection. Poor Polly. The algorithmic method was now her only hope. She felt his digits tending to her asymptotic
limit. Her convergence would soon be gone forever.
There was no mercy, for Curly was a heavyside operator. Curly's radius squared itself; Polly's loci quivered. He integrated by parts. He integrated by partial fractions. After he cofactored, he performed runge - kutta on her. The complex beast even went all the way around and did a contour integration. What an indignity - to be multiply connected on her first integration. Curly went on operating until he completely satisfied her hypothesis, then he exponentiated and became completely orthogonal.
When Polly got home that night, her mother noticed that she was no longer piecewise continuous, but had been truncated in several places But it was to late to differentiate now. As the months went by, Polly's denominator increased monotonically. Finally she went to L'Hopital and generated a small but pathological function which left surds all over the place and drove Polly to deviation.
The moral of our sad story is this: "If you want to keep your expressions convergent, never allow them a single degree of freedom."
joi, 12 februarie 2009
Scapat din lant
Exact asa ma simt si eu acum: ca un caine scapat din lant. Metaforic vorbind, evident, am scapat din lantul primei sesiuni. Cu cateva zgarieturi, unele superficiale, altele mai adanci, am reusit sa ma eliberez din prima incursiune in legendarul iad studentesc. Chiar daca din 5 examene am 2 restante, ma simt bine acum. Ma simt bine dintr-un orgoliu oarecum prostesc de a nu copia de la altii care, evident, isi invatasera de 3 ori mai mult decat mine. Insa aceasta capatana a mea seaca, chiar daca a fost prea ingusta ca sa inghesui materia celor 2 matematici intr-un timp foarte scurt (teoretic 3 zile pentru fiecare, insa practic 1 zi sau chiar mai putin), a refuzat categoric orice tip de "HDD extern". Recunosc, am intrebat o formula, dar cam atat. Consecintele au fost pe masura: 2 de 4 din prima sesiune. Asta este, doar nu mi-ar fi placut sa ma plictisesc in toamna.
De-a lungul sesiunii am tot avut diverse impulsuri care nu au avut nici cea mai mica legatura cu procesul de invatare. Sau, daca am invatat, invatam orice altceva decat ceea ce-mi trebuia la examene: programare. Am o inclinatie putin bolnavicioasa spre acest domeniu. Imi petrec poate prea mult timp in fata calculatorului. Pana acum, ma jucam sau pierdeam vremea in fata lui. Insa, acum dupa sesiune, am redeschis subiectul unor proiecte personale, unele in echipa, altele "solo". Dezvoltarea software-ului m-a acaparat de cand eram mic. Acea mica bulina rosie din Supaplex care manca in disperare Infotroni ma facea sa ma intreb daca intr-adevar asta se intampla in interiorul unui PC. Cu timpul, am inceput sa experimentez jocuri mai noi, mai moderne, mai complexe. Ziua fatala a fost cand am dat un search pe Google: "game making tutorial". Bineinteles, nu m-a ajutat prea mult in momentul respectiv, insa am aflat cam ce inseamna un limbaj de programare si cat de multe lucruri pot face cu el. Am ajuns clasa a 9-a, am primit manualul de informatica si l-am devorat in mai putin de 2 zile. Dupa aceste 2 zile, invatasem ca un dement toata programarea din primul an de liceu. Bineinteles, curiozitatea mea si dorinta de a construi, de a crea ceva din nimic, m-a ambitionat enorm si m-a facut sa invat tehnici de programare pe care nu le-as fi descoperit atat de repede daca m-as fi lasat pe mana sistemului de invatamant.
M-am departat insa prea mult de subiect. Aceasta "scapare" a mea i se poate asocia cu usurinta analogia unui caine din simplul motiv ca, daca in timpul examenelor ma gandeam "abia astept sa scap si sa fac X,Y,Z " etc, acum parca nu stiu cu ce sa incep. Sunt intr-un fel dezorientat. Stiti cum e atunci cand mergi la sala de forta, tragi foarte tare de o anumita grupa de muschi, iar dupa sedinta, daca iti folosesti grupa respectiva, ai impresia ca iti iei intr-un fel zborul, muschii respectivi fiind "descatusati". Asa sunt si eu acum. Dupa acel "viol" intelectual (altfel nu am cum sa-l numesc) al materiilor precum chimia (adica TOTAL inutile pentru profilul meu), "anusul" creierului meu (ca sa pastram totusi analogia...ANALogia...hmmm, sounds funny) se simte prea relaxat, creeandu-mi impresia ca mi se scurge toata farama de neuron neafectat undeva pe podeaua camerei mele. Am nevoie de un dop, iar singurul mod de a face rost de un asemenea dop este sa ma invat sa ma simt liber, sa ma simt student in adevaratul sens al cuvantului, sa ies, sa plec, sa fug, sa fac ceea ce vreau, sa pot sa aleg ceea ce invat, SA POT SA ALEG CURSUL PROPRIEI VIETI.
Dar..."But does one ever truly have a choice? One can only match move by move the machinations of fate and thus defy the tyrannus stars" - Legacy of Kain: Defiance, Intro Movie.
De-a lungul sesiunii am tot avut diverse impulsuri care nu au avut nici cea mai mica legatura cu procesul de invatare. Sau, daca am invatat, invatam orice altceva decat ceea ce-mi trebuia la examene: programare. Am o inclinatie putin bolnavicioasa spre acest domeniu. Imi petrec poate prea mult timp in fata calculatorului. Pana acum, ma jucam sau pierdeam vremea in fata lui. Insa, acum dupa sesiune, am redeschis subiectul unor proiecte personale, unele in echipa, altele "solo". Dezvoltarea software-ului m-a acaparat de cand eram mic. Acea mica bulina rosie din Supaplex care manca in disperare Infotroni ma facea sa ma intreb daca intr-adevar asta se intampla in interiorul unui PC. Cu timpul, am inceput sa experimentez jocuri mai noi, mai moderne, mai complexe. Ziua fatala a fost cand am dat un search pe Google: "game making tutorial". Bineinteles, nu m-a ajutat prea mult in momentul respectiv, insa am aflat cam ce inseamna un limbaj de programare si cat de multe lucruri pot face cu el. Am ajuns clasa a 9-a, am primit manualul de informatica si l-am devorat in mai putin de 2 zile. Dupa aceste 2 zile, invatasem ca un dement toata programarea din primul an de liceu. Bineinteles, curiozitatea mea si dorinta de a construi, de a crea ceva din nimic, m-a ambitionat enorm si m-a facut sa invat tehnici de programare pe care nu le-as fi descoperit atat de repede daca m-as fi lasat pe mana sistemului de invatamant.
M-am departat insa prea mult de subiect. Aceasta "scapare" a mea i se poate asocia cu usurinta analogia unui caine din simplul motiv ca, daca in timpul examenelor ma gandeam "abia astept sa scap si sa fac X,Y,Z " etc, acum parca nu stiu cu ce sa incep. Sunt intr-un fel dezorientat. Stiti cum e atunci cand mergi la sala de forta, tragi foarte tare de o anumita grupa de muschi, iar dupa sedinta, daca iti folosesti grupa respectiva, ai impresia ca iti iei intr-un fel zborul, muschii respectivi fiind "descatusati". Asa sunt si eu acum. Dupa acel "viol" intelectual (altfel nu am cum sa-l numesc) al materiilor precum chimia (adica TOTAL inutile pentru profilul meu), "anusul" creierului meu (ca sa pastram totusi analogia...ANALogia...hmmm, sounds funny) se simte prea relaxat, creeandu-mi impresia ca mi se scurge toata farama de neuron neafectat undeva pe podeaua camerei mele. Am nevoie de un dop, iar singurul mod de a face rost de un asemenea dop este sa ma invat sa ma simt liber, sa ma simt student in adevaratul sens al cuvantului, sa ies, sa plec, sa fug, sa fac ceea ce vreau, sa pot sa aleg ceea ce invat, SA POT SA ALEG CURSUL PROPRIEI VIETI.
Dar..."But does one ever truly have a choice? One can only match move by move the machinations of fate and thus defy the tyrannus stars" - Legacy of Kain: Defiance, Intro Movie.
miercuri, 21 ianuarie 2009
Primul examen
Primul examen din viata mea de student a fost un esec total. Lasand la o parte emotiile, stresul, lipsa de somn, primul examen a insemnat pentru mine si prima restanta. Sper din tot sufletul sa insemne si ultima, macar pe anul asta.
Integralele de N tipuri, derivatele, functiile fie ele olomorfe sau nu au ajuns sa fie un mic cosmar pentru mine. Faptul ca nu am fost in stare sa le dovedesc nu s-a datorat neaparat materiei multe si grele ci, mai mult, din cauza faptului ca nu am fost capabil sa-mi gestionez timpul de invatat. Cu toate ca am inceput sa invat cu 3 zile inaintea examenului, notandu-mi toata teoria intr-un alt caiet in speranta de a-mi intra ceva in capatana seaca, nu am mai avut timp sa invat sa si APLIC acea teorie. Concluzia: o lucrare de nota 4. Si chiar bine meritata as putea spune.
De multe ori, avem nevoie de "un sut in fund pentru a face un pas inainte". Unul din defectele mele ar fi acela ca ma mobilizez relativ greu, mai ales daca nu sunt entuziasmat de respectiva actiune. Sentimentul pe care l-am avut intreaga zi, mai exact un anume stigmat al restantierului, avand impresia ca toata lumea stia ca am o restanta din primul examen si aratandu-ma cu degetul, m-a invatat un lucru foarte pretios: am invatat unde si ce am gresit, am invatat cum trebuie sa invat pentru urmatoarele examen. "Nu este un dezastru, dar este un semnal de alarma" mi-a spus tatal meu. Si are dreptate, nu este o tragedie faptul de a avea restante. Nu sunt singurul, insa este de preferat ca acest lucru sa nu se mai repete.
Partea buna? Am mai spus-o: sunt mult mai motivat acum sa ma concentrez la urmatoarele examene.
"Ne vedem in toamna" este acea expresie pe care nu v-o doresc sa o auziti niciodata, nu din cauza faptului ca o consider o rusine, dar din cauza eventualelor sentimente de dezandejde ce va vor incarca sufletul.
Integralele de N tipuri, derivatele, functiile fie ele olomorfe sau nu au ajuns sa fie un mic cosmar pentru mine. Faptul ca nu am fost in stare sa le dovedesc nu s-a datorat neaparat materiei multe si grele ci, mai mult, din cauza faptului ca nu am fost capabil sa-mi gestionez timpul de invatat. Cu toate ca am inceput sa invat cu 3 zile inaintea examenului, notandu-mi toata teoria intr-un alt caiet in speranta de a-mi intra ceva in capatana seaca, nu am mai avut timp sa invat sa si APLIC acea teorie. Concluzia: o lucrare de nota 4. Si chiar bine meritata as putea spune.
De multe ori, avem nevoie de "un sut in fund pentru a face un pas inainte". Unul din defectele mele ar fi acela ca ma mobilizez relativ greu, mai ales daca nu sunt entuziasmat de respectiva actiune. Sentimentul pe care l-am avut intreaga zi, mai exact un anume stigmat al restantierului, avand impresia ca toata lumea stia ca am o restanta din primul examen si aratandu-ma cu degetul, m-a invatat un lucru foarte pretios: am invatat unde si ce am gresit, am invatat cum trebuie sa invat pentru urmatoarele examen. "Nu este un dezastru, dar este un semnal de alarma" mi-a spus tatal meu. Si are dreptate, nu este o tragedie faptul de a avea restante. Nu sunt singurul, insa este de preferat ca acest lucru sa nu se mai repete.
Partea buna? Am mai spus-o: sunt mult mai motivat acum sa ma concentrez la urmatoarele examene.
"Ne vedem in toamna" este acea expresie pe care nu v-o doresc sa o auziti niciodata, nu din cauza faptului ca o consider o rusine, dar din cauza eventualelor sentimente de dezandejde ce va vor incarca sufletul.
miercuri, 7 ianuarie 2009
Snowflakes
He was just standing there, by the window. Those little Snowflakes amazed him with their funny dance through the cold, thin air. Everyone of them had a beauty of their own, everyone of them had their own rithm. How could they be so calm when they somehow dance to their own death? How could they float so easily to the place where they will melt someday?
He was just staring at the snow's blinding whiteness, looking at nothing. He could hear everything that was going outside: every little Snowflake was landing with a silent screech, sliding it's way to his own equilibrium point, even though he would only remain trapped there, having no where else to go. Every little bird had it's beautiful song, calling out the sun. Every leaf had a unique rustle (n.a. rustle=foşnet). Every drop had it's own splash.
He couldn't hear anything else. He didn't want to. This was the only way he could regenerate every bit of him. And he awfully needed that. Because he was broken. He didn't want to talk to anybody, just to himself. He needed to mend his ripped soul. Nature helped him a lot just by being in front of him.
The boy was so concentrated on the Snowflakes' dance he didn't feel her sudden embrace. Her skin didn't feel so soft and loving as it used to be. A shiver came down on his spine at her touch, but he didn't move. Her cold fingertips weren't as he remembered. He shook his head struggling to forget everything that had happened, everything he had heard and he had seen.
-What's the matter, dear? she asked.
He didn't answer. How could she play so inocent? His lips couldn't move just as they were glued and his throat was all dried out.
-Please, talk to me..did I do something wrong? she insisted.
-No, i just need some time off, that's all...
-You sure?
-Yes.
-Ok, i'll wait for you at the party then. See you inside.
He noded. But he was stuck to that window, just watching the small, careless Snowflakes. He didn't want to turn around. He didn't want to look at her anymore. All that he wanted was to forget everything and move on, just as the Snowflakes did.
...with our hearts burnt and our souls ripped, we have nothing else to do, but to move on...
He was just staring at the snow's blinding whiteness, looking at nothing. He could hear everything that was going outside: every little Snowflake was landing with a silent screech, sliding it's way to his own equilibrium point, even though he would only remain trapped there, having no where else to go. Every little bird had it's beautiful song, calling out the sun. Every leaf had a unique rustle (n.a. rustle=foşnet). Every drop had it's own splash.
He couldn't hear anything else. He didn't want to. This was the only way he could regenerate every bit of him. And he awfully needed that. Because he was broken. He didn't want to talk to anybody, just to himself. He needed to mend his ripped soul. Nature helped him a lot just by being in front of him.
The boy was so concentrated on the Snowflakes' dance he didn't feel her sudden embrace. Her skin didn't feel so soft and loving as it used to be. A shiver came down on his spine at her touch, but he didn't move. Her cold fingertips weren't as he remembered. He shook his head struggling to forget everything that had happened, everything he had heard and he had seen.
-What's the matter, dear? she asked.
He didn't answer. How could she play so inocent? His lips couldn't move just as they were glued and his throat was all dried out.
-Please, talk to me..did I do something wrong? she insisted.
-No, i just need some time off, that's all...
-You sure?
-Yes.
-Ok, i'll wait for you at the party then. See you inside.
He noded. But he was stuck to that window, just watching the small, careless Snowflakes. He didn't want to turn around. He didn't want to look at her anymore. All that he wanted was to forget everything and move on, just as the Snowflakes did.
...with our hearts burnt and our souls ripped, we have nothing else to do, but to move on...
sâmbătă, 3 ianuarie 2009
Ceaţa
Primul pahar. Al doilea. Al treilea. Bineinteles, aceste 3 pahare vin dupa alte cateva pahare. Stai intins pe spate cu ochii in televizor si te chinui sa-ti aduci aminte de exact faci asta? Iti muti cu greu ochii in lichidul sangeriu din pahar. Lumina se refracta intr-un mod placut in vinul care urmeaza sa ti se prelinga pe gat pentru a-ti satisface setea.
Incerci sa te misti capul de pe perna. Brusc, o inertie proprie capului se manifesta si ai vaga impresia ca acelasi craniu ti se va detasa curand. Nu-l poti opri din miscare. Si, daca stai sa te gandesti mai bine, nici nu vrei. Mainile au o traiectorie proprie si oarecum necontrolabila pe de-antregul lor. Degetele, poinet-ul, cotul, umarul. Toate astea nu mai sunt ale tale. They have a mind of their own. Daca te concentrezi putin, le poti convinge sa ti se supuna, dar curand intelegi ca starea lor de repaus este una foarte comoda. Senzatia limita intre miscare si non-miscare este extrem de relaxanta.
Cumva plutesti intr-un mod foarte dubios. Gandesti. Limpede chiar. Stii ce ai facut acum cateva minute. Stii ce ai facut acum 2 ani. Inca mai stii (cu putin noroc, desigur) formulele de la fizica. Stii tot ce stiai si pana acum. Toata problema este ca NU vrei sa mai stii. Drept urmare, preferi sa ramai in aceasta stare vegetativa descrisa ca "betie". Este o betie totusi linistita. Este betia "de final", cand nu ai chef decat, eventual, sa injuri si sa te duci sa-ti mai pui un pahar de vin sau sa-ti mai golesti vezica urinara. Te poti controla (cel putin pe plan psihologic) cu usurinta. Dar fizicul? De fizic nu ai nevoie acum. De fizic vrei sa scapi. Vrei sa te detasezi (intr-un mod cat mai sigur, evident -> fara a apela la...droguri) de lumea reala, de problemele ei. Iti vine sa urlii, dar nu poti. Oricum, nu te asculta nimeni. Trebuie sa te exteriorizezi cumva. Atunci la ce te ajuta betia? Simplu: la nimic. Iti confera o simpla iluzie ca esti liber, desi, a doua zi cand te vei trezi, iti va fi mai mult decat clar ca nu te-a ajutat la absolut nimic.
Ce iti ofera o betie? Curaj? Nu. Siguranta? Nu. Respect de sine? Din contra. Buna dispozitie? Exista mii de alte moduri de a te bine dispune. Buzunar gol? Da. Durere de cap? Da, mai ales daca intre tine si bucatarie/toaleta exista obiecte "invizibile" precum: scaune, mese, praguri, pereti, usi.
Deci? De ce ai vrea sa te imbeti? De prost.
Imi place "ceata". Cu toate astea, ma dispretuiesc de fiecare data cand ma folosesc de ea.
Incerci sa te misti capul de pe perna. Brusc, o inertie proprie capului se manifesta si ai vaga impresia ca acelasi craniu ti se va detasa curand. Nu-l poti opri din miscare. Si, daca stai sa te gandesti mai bine, nici nu vrei. Mainile au o traiectorie proprie si oarecum necontrolabila pe de-antregul lor. Degetele, poinet-ul, cotul, umarul. Toate astea nu mai sunt ale tale. They have a mind of their own. Daca te concentrezi putin, le poti convinge sa ti se supuna, dar curand intelegi ca starea lor de repaus este una foarte comoda. Senzatia limita intre miscare si non-miscare este extrem de relaxanta.
Cumva plutesti intr-un mod foarte dubios. Gandesti. Limpede chiar. Stii ce ai facut acum cateva minute. Stii ce ai facut acum 2 ani. Inca mai stii (cu putin noroc, desigur) formulele de la fizica. Stii tot ce stiai si pana acum. Toata problema este ca NU vrei sa mai stii. Drept urmare, preferi sa ramai in aceasta stare vegetativa descrisa ca "betie". Este o betie totusi linistita. Este betia "de final", cand nu ai chef decat, eventual, sa injuri si sa te duci sa-ti mai pui un pahar de vin sau sa-ti mai golesti vezica urinara. Te poti controla (cel putin pe plan psihologic) cu usurinta. Dar fizicul? De fizic nu ai nevoie acum. De fizic vrei sa scapi. Vrei sa te detasezi (intr-un mod cat mai sigur, evident -> fara a apela la...droguri) de lumea reala, de problemele ei. Iti vine sa urlii, dar nu poti. Oricum, nu te asculta nimeni. Trebuie sa te exteriorizezi cumva. Atunci la ce te ajuta betia? Simplu: la nimic. Iti confera o simpla iluzie ca esti liber, desi, a doua zi cand te vei trezi, iti va fi mai mult decat clar ca nu te-a ajutat la absolut nimic.
Ce iti ofera o betie? Curaj? Nu. Siguranta? Nu. Respect de sine? Din contra. Buna dispozitie? Exista mii de alte moduri de a te bine dispune. Buzunar gol? Da. Durere de cap? Da, mai ales daca intre tine si bucatarie/toaleta exista obiecte "invizibile" precum: scaune, mese, praguri, pereti, usi.
Deci? De ce ai vrea sa te imbeti? De prost.
Imi place "ceata". Cu toate astea, ma dispretuiesc de fiecare data cand ma folosesc de ea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)